Când îi spui unui străin că insulina a fost descoperită de fapt de românul Paulescu, ești patriot, dar și un pic macho. Ar trebui să-i mai zici și despre activitatea – și radioactivitatea – unei femei de știință: Ștefania Mărăcineanu.

Se naște la București în 1882. După o copilărie nefericită, studiază la Facultatea de Științe Fizico-Chimice, apoi predă la Școala Centrală de fete. Primește în 1922 o bursă la Paris, unde urmează cursurile lui Marie Curie despre radioactivitate. Obține doctoratul la Sorbona cu o teză despre poloniu și își continuă apoi încă șase ani cercetările. Se întoarce în 1930 acasă și înființează la Universitatea din București primul laborator de radioactivitate din România. Nu se mulțumește însă cu atât: împreună cu profesorii Bungențianu și Vasilescu-Karpen, face experimente pentru a declanșa ploi artificiale. După cum vezi, o fi fost România interbelică eminamente agrară, dar producea și femei de știință care combăteau seceta… Șocul vieții ei are loc în 1935, când soții Fréderic și Irène Joliot-Curie primesc premiul Nobel pentru descoperirea radioactivității artificiale. Ștefania e devastată: deși cercetarea se bazează pe observațiile ei din anii de la Paris, numele nu îi este nici măcar menționat! Își revendică public întâietatea, însă e prea târziu: Nobelul nu va fi românesc iar Ștefania se va mulțumi cu titlul de membru-corespondent al Academiei de Științe. Azi, numele ei e uitat. În 2013, Poșta Română i-a dedicat un timbru, însă – ironie cruntă – a folosit poza lui Marie Curie! Singurul care nu a uitat-o a fost poloniul din laborator: iradiată, Ștefania Mărăcineanu s-a stins în urma unui cancer în 1944.

Eu nu sunt nici medic, nici specialistă în elemente radioactive, așa că îmi permit un diagnostic mai din popor: această femeie de știință, modestă și încăpățânată cum știu româncele să fie, a murit de inimă rea.