Analiză Iulian Chifu. Războiul cu doi învingători: confruntare de categoria grea. Trump-Biden pentru Președinția Americii

• Analistul de politică externă Iulian Chifu face o analiză amănunțită asupra primei confruntări dintre Donald Trump și Joe Biden
• Iulian Chifu: „Am avut o dezbatere foarte importantă, relevantă, poate mai puțin cavalerească, de domnișoare de pension, dar cu foarte multe învățăminte reale despre America de azi”

Am urmărit cu mare atenție și interes confruntarea de marți noapte între candidații prezidențiali pentru alegerile prezidențiale americane din 3 noiembrie, Donald Trump și Joe Biden. Am și comentat-o pentru Radio Actualități, Aleph News și TVR, apreciind faptul că unele instrumente media nu au ales calea facilă a știrilor după comentariile din presa americană, fiecare după înclinații și public, ci au ales chiar să urmărească și să investească în analiza dezbaterii de către proprii observatori. Și nu a fost inutil.

Față de comentariile de la instituții de presă internaționale prestigioase, lucrurile au fost cu totul mai nuanțate, mai puțin haotice sau nepotrivite decât au părut unui public american mai pudibond și neobișnuit cu încleștări pasionale precum cele din România și alegerile din statele latine și cu sânge clocotitor. Iar dacă treci de prima impresie, sunt multe lucruri de învățat, care merită. Și pentru zona de PR, și pentru comunicarea politică, și pentru strategii de campanie de peste tot în lume.

Contextul și utilitatea dezbaterilor prezidențiale în SUA

Dezbaterile nu sunt despre candidați, despre proiecte concurente sau despre substanță. Elementele concrete se regăsesc în programe, sunt gândite cu atenție, conțin și opțiunile candidaților, dar moderate și modelate de către staffuri și susținători, interese și, mai ales, de obiectivul atragerii voturilor. Este un show, un spectacol în care scopul e atragerea voturilor. Stabilizarea voturilor propriilor votanți, atragerea voturilor independenților și nehotărâților, nicidecum o dezbatere academică sau tehnică.

În plus, contextul joacă un rol important. Și se referă la obiectivele fiecăruia. Potrivit sondajelor de opinie – care marchează strict sprijinul popular, nicidecum câștigarea completă a președinției, unde intervine ponderarea și electorii fiecărui stat – Joe Biden are 6-8-9% peste președintele Trump în sondaje. Da, acestea nu sunt bătute în cuie, și am văzut la alegerile precedente ce poate face și o parte tăcută a electoratului, și cel nesondat vreodată dar descoperit, țintit și adus la urne prin Cambridge Analytica de către Donald Trump și Stephen Bannon.

Nu mai suntem, desigur, în aceleași condiții. Ulciorul merge o singură dată la apă și atât componenta noilor votanți sau a celor invizibili cât și cea a războiului informațional au fost asumate și preluate și de democrați, deci avantajul comparativ nu mai există. În plus, și raportul de forță în statele relevante pentru dispute arată că Donald Trump e în poziția a doua și riscă să piardă președinția. Această situația face ca strategiile celor doi competitori să fie diferite în cele două cazuri.

Ambii luptă și se prezintă în modul în care o fac pentru proprii alegători, pentru așteptările votanților. Utilizează un număr de etichete și teme pregătite de acasă pentru a da eficiență campaniei și pentru a atinge propriile ținte. Utilitatea majoră a dezbaterilor este și declanșarea pornirilor emoționale care să determine votul unei părți cât mai mari a electoratului american – știut fiind că aceste dezbateri determină un asemenea comportament și că votantul american poate să își trimită buletinul cu alegerea deja prin poștă, iar cetățeni americani cu drept de vot au votat deja înainte de prima dezbatere.

De aceea, câteodată imaginile și alura celor doi competitori pot părea ca provenind din lumi diferite. Ținta prestației e publicul propriu, căruia trebuie să-i livreze o imagine potrivită așteptărilor lui și să determine momentul emoțional ce declanșează și acțiunea de a vota a doua zi. Astfel, în ciuda aparențelor pentru publicul larg și mai ales neimplicat, din exteriorul Americii, putem avea de a face cu un război cu învingători multipli. Fiecare își poate savura propria victorie.

Puncte tari și puncte slabe ale competitorilor. Trump versus Biden

De aceea tacticile celor doi candidați au fost diferite. Pentru Biden, totul era să nu piardă puncte, să nu se ia la scărmăneală cu Donald Trump, să nu intre în clinciuri directe și, mai ales, să respecte scriptul, scenariul de acasă. Spre deosebire de el, Donald Trump trebuia să improvizeze, să rupă ritmul, să-l provoace pe adversarul său, să-l dea peste cap. Și să obțină, eventual, lovituri dure care să coste și să-i aducă electorat. Avea nevoie de un “miracol Trump” echivalentă electoral cu o lovitură de knockout.

Evident că tacticile vizau și abilitățile și personalitățile concurenților. Donald Trump este un mare povestitor. Este foarte ilustrativ, foarte bun în a purta ascultătorul în cadre cât se poate de vizuale ce dau credibilitate chiar și celei mai mari minciuni și enormități. De care nu se teme, pentru că știe că nu mai contează, e în arsenalul său. Și povestește atât de frumos, spunând cum s-a întâlnit, că a vorbit în Biroul Oval sau i-a strâns mâna și tocmai îi zicea consilierului său care stătea pe scaun în Florida și multe altele încât publicul său e absorbit și convins de povestea frumoasă în mai mare măsură decât de realitatea și veridicitatea susțierilor lui Trump. Iar pentru președintele american nu contează adevărurile sau minciunile vehiculate, mâine poate spune o poveste la fel de credibilă, chiar dacă nuanțată, în care să înlocuiască elementele inventate dacă a fost prins asupra faptului.

Trump improvizează, are ritm și replică în contrapunct la fiecare susținere a lui Biden. Îl comentează constant și asta e enervant, iar în multe cazuri e destabilizator. Apoi are o ușurință să schimbe agenda. Să sară la altă temă, sau să blocheze cursul firesc și firul ideilor adversarului, care nu sunt duse până la capăt. A reușit de două-trei ori. În plus nu are nici o jenă să iasă la bătaie. Slăbiciunea sa vine din lipsa de elemente concrete în programele sale. Dar nici nu se sinchisește prea tare. Contează impresia alegătorilor săi, adulația, nu conținutul de idei. Aceste elemente s-au văzut în lipsa programului de sănătate, în reacția nepotrivită și oricum necâștigătoare la tema plății taxelor – deși stafful său știa că e subiect public și că trebuie să-i facă un chit de răspunsuri.

De partea cealaltă, Biden are experiența confruntărilor electorale, dar nu are o atât de bună prezență de spirit și viteză de reacție. Deși a performat mult peste așteptările publicului general, Joe Biden a câștigat doar respectând scenariul. A avut trei posturi – vorbind cu moderatorul, vorbind cu publicul – de 6-7 ori, neîntrerupt, și-a spus tot discursul, obținând o audiență enormă pentru propriile sale sloganuri și mesaje – și a treia, fără să se uite la Trump, arătându-l cu degetul și făcându-l vinovat. Nu l-a privit pe Trump după instalarea la pupitru. În plus, s-a văzut clar cum trăgea cu ochiul la punctaje chiar în timpul prezentărilor. Bine pregătit dar mai puțin spontan, Biden a părut mai slab la programul economic – creșterea taxelor de la 21 la 28% și calchierea programului European al economiei verzi – și prea nervos la atacurile lui Trump la adresa fiului său, deși și acestea erau de așteptat și, deci, simplu de pregătit și contracarat.

Momentele de confruntare totală și schimb dur de replici au ocupat circa o treime din timp. Aici moderatorul a fost slab sau a lăsat să curgă această dispută cu intenție. Mesajele nu au existat, nu s-au mai văzut, și a fost un timp pierdut pentru public. Dar ce s-a câștigat este faptul că Trump a fost agresorul, care venea peste Biden, și nu putea fi ținut în frâu, iar Biden cel care a reușit să țină piept, dădea replici și nu s-a lăsat încălecat de președinte – altfel mult mai bun polemist. Aici l-a surprins pe Trump prin calitatea prestației și i-a uimit pe cei din stafful lui Trump, dacă-și imaginau că era pradă ușoară. Așa a arătat și publicului propriu combativitate și vână de președinte, care nu refuză lupta, oricât de murdară ar fi. Totuși, aici s-a enervat și a avut replica în care l-a făcut pe Trump clovn, apoi a realizat și i-a spus rapid “persoana asta”. Pentru publicul democrat, acest moment a fost unul de pierdere de puncte.

Regula dezbaterilor spune că nu te confrunți niciodată cu moderatorul, jurnalistul, arbitrul din mijlocul ringului. Îl enervezi și poate avea ulterior reacții pentru că-ți poartă pică, arată că mergi la nivelul inferior ca țintă decât cel pe care o vizezi, de președinte al SUA – confruntându-te cu competitorul direct, și aduce puncte directe lui Biden. Totuși, episodul de 40 de secunde al disputei cu moderatorul de la Fox  News l-a arătat pe Trump egal cu sine, nu se lasă călcat în picioare de nimeni. Episodul îi permite președintelui în funcție să se victimizeze și să reafirme sloganul său că luptă împotriva întregii prese și, deci, îi aduce, în mod paradoxal, voturi de la propriul public. Ceea ce și vizează, de altfel. De aceea confruntarea a fost una cu multe lecții de învățat și un război cu doi învingători. Cât de multa câștigat fiecare, ne vor arăta sondajele calitative și de calibrare ulterioare.

Confruntare fără mănuși. Lovituri sub centură și aplicarea temelor pregătite acasă

Donald Trump a improvizat mult. Și a repurtat propriile victorii. Joe Biden a fost mai articulat, mai legat de punctele de pe foi, și a vizat să creeze imaginea așteptată de propriul public. Am trecut în revistă punctele relevante ale celor doi, dar mai ales momentele în care au performat în raport cu pregătirea făcută acasă, înaintea confruntării, cea care e cea mai importantă pentru că e deja măsurată sociologic calitativ și pentru că dă eficiența mesajelor utilizate în procesul electoral.

Temele de atac și așteptările de la Donald Trump au fost: asocierea lui Joe Biden cu socialiștii, extrema stângă, cuBernie Sanders, costuri exaggerate ale programelor sociale, economice și ecologice propuse; asocierea cu mișcarea Black Lives Matter, cu Global Green Deal, acuzația că Biden vrea să închidă țara, vrea să cheltuiască 100 triliarde(planul ecologic), dărâmă clădirile, alungă investitorii din America; apoi el, candidatul Trump, a făcut mitinguri mari afară și fără distanțare pentru că are public, la Biden vin doar 3 oameni; între acuzații am regăsit referirea la Armata lăsată în dezastru de la echipa Obama – prin care Trump a făcut legătura contracandidatului său cu responsabilitatea pentru guvernarea dinaintea sa, încercând să apară astfel el ca un challenger, nu ca un campion en titre, președinte ales, responsabil de întreaga America- ca și cum el ar fi în opoziție, iar Trump la putere (totul alături de victimizarea în relația cu presa ajută la conturarea imaginii că Trump e cel care vine din spate, nu cel responsabil, care gestionează lucrurile astăzi).

Se adaugă atacurile scurte și repetate la băiatul lui Biden, cu referiri la afacerea Burisma, sume mari încasate ca membru al Consiliului de administrație al firmei energetice din Ucraina, sau sume făcute în China, alături de “cele 3,5 milioane de dolari primite de la primarul Moscovei”(în mod paradoxal, Biden, apărându-și fiul și spunând că nu e adevărat, nu a mai făcut deosebirea între el, cel care candidează, și fiul său – reacționând public și arătând că atacul nu-i era direct adresat – ci s-a asociat și substituit propriului fiu). Se adaugă celebra tiradă premeditată “am făcut în 47 de luni mai mult decât ai făcut tu în 47 de ani!”.

Joe Biden a fost mai elaborat, dar poate prea serios și sigur a părut mai puțin simpatic și mai puțin percutant în formulări. Dar a avut teme concrete de atac: plata impozitelor, 200.000 de morți și peste 7 milioane de îmbolnăviri de Covid 19 în SUA, a subliniat gafa din februarie a Președintelui – “ai zis că virusul trece cu venirea căldurii”, susținerea pentru white supremacists și extrema dreaptă, a pronunțat și l-a asociat pe Trump cu Ku Klux Klan; apoi a susținut că Curtea Supremă trebuie cucerită pentru a distruge Obamacare, fapt care distruge viața și planul de sănătatea a peste 100 milioane de americani care au deja boli(e utilizată extensiv psihologia numerelor mari).

Apoi a insistat de două ori că, în fața pandemiei, Trump a panicat, s-a ascuns în buncăr și pe terenurile de golf; “Aveți încredere în Trump și nu în oamenii de știință”(mesaj rostit direct la cameră, către alegători), “veniți și votați, cât mai mulți, anticipat”, “votați, votați, votați”. “Nu are ce vă face. Îi e frică de vot”. “Îi e frică de adevăr. Nu mă lasă să vorbesc pentru că știe că eu am adevărul”. Apoi calificativele – clovn, prost, nebun, complet iresponsabil, a fost urmată de afirmația că, în timp de criză, miliardarii și milionarii s-au îmbogățit, în schimb au rămas fără locuri de muncă oamenii indispensabili, aflați în prima linie a luptei cu virusul – o referire la un alt lucru cel mai urât al crizei și războiului, cea a îmbogățiților din necazul și suferințele semenilor. În fine, Biden a subliniat că Trump are mai puține locuri de muncă decât a avut la intrarea în mandat.

Ca de obicei, Donald Trump a fost foarte bun în redesenarea instantanee a cadrului temelor abordate și în reamplasarea reflectoarelor pentru a avea lumina căzând altfel, unde voia el, subliniind o realitatea alternativă pe care dorea el să o aducă în prim plan. Trump escamota întrebările, rupea ritmul, enerva, schimba subiectul, dicta agenda dincolo de moderator, reconfigura adevărurile și le relativiza. Discuția despre rasism, de exemplu, a devenit discuția despre lege și ordine, siguranța cetățeanului și atacul „tu nici nu poți să pronunți lege și ordine”. Apoi mesaje cu tușe groase ale lui Trump, la care Joe Biden intervenea încercând să le nuanțeze, îl făcea să piardă timp și puncte pe fostul vicepreședinte. Este mult mai greu de receptat și urmărit această formulă de comunicare nuanțată decât cuvintele tari și grele ale lui Trump, mult mai percutante pentru propriul public.

Importanța alegerilor americane pentru România

Alegerile americane sunt extrem de importante pentru România. În primul rând pentru că SUA e principalul investitor în apărarea și securitatea noastră și a flancului estic al NATO. Apoi pentru că America are pe teren în România militari la Mihail Kogăniceanu, la Deveselu și în comandamentele NATO de pe întreg teritoriul țării. Apoi pentru că SUA organizează marile exerciții cu prezență rotațională, inclusiv forțele maritime rotaționale în Marea Neagră și organizarea apărării aeriene a teritoriului.

Apoi pentru că au început să vină marile corporații și marile investiții americane. Exxon-ul e în Marea Neagră, în off shore, la exploatarea de gaze naturale – în timp ce am alungat Chevronul de la exploatarea gazelor de șist. Dar avem un memorandum semnat cu marile proiecte energetice nucleare – reactorul 3 și 4 Cernavodă, refacerea reactorului 1 și prelungirea duratei de viață, depozitul de deșeuri slab și mediu radioactive, cercetarea în generația a patra de reactoare, centrul de excelență, de pregătire și cercetare de la Pitești, validat de Agenția Internațională de Energie Atomică.

Urmează și alte categorii de investiții, cele mai relevante în zona producției militare. Patriot a venit în România, iar întreținerea, pregătirea, subsansamble și transfer de tehnologie înseamnă o componentă importantă anunțată ca posibilă și utilă României. Iar investițiile americane sunt cel puțin la fel de importante pentru securitatea României ca apărarea și componenta militară odată ce apar elemente ce trebuie apărate de trupele americane aici, pe teren, în țara noastră.

Firește, putem să mergem mai departe cu componentele Parteneriatului Strategic și cooperarea în domeniul învățământului și al cercetării, al turismului și pieței de capital, producția de bunuri și transferurile tehnologice, industria IT și software. Și multe altele. Cu relevanță directă și complementaritate recunoscută cu componenta europeană a devenirii economiei și pieței românești.

Lumea în fața alegerilor americane. Incertitudine critică

Firește că postura de partener strategic cu Statele Unite face ca România să nu privească disputa americană cu parti-pri-uri altele decât cele personale, individuale. Pentru noi, România e partener al SUA și nu al lui Joe Biden sau Donald Trump. Relația este profundă, vizează înțelegeri, instituții și interese perene, care trec dincolo de administrații și președinți. De aceea, pronunțarea corectă e că vom fi parteneri strategici și vom discuta la fel de apropiat cu președintele SUA și administrația oricare ar fi ea.

Apoi influența unui președinte american e de doar 6% (estimări de acum 10 ani) în politicile globale, deși e cea mai influentă persoană din lume. Persoana președintelui funcționează cu date și informații culese de instituțiile americane, cu evaluări făcute de acestea, cu consilieri pregătiți și profesioniști, cu un guvern american puternic, cu un Congres cel puțin la fel de important și puternic, cu o justiție solidă. Acest construct dă forța administrației americane, democrația fiind garanția continuității, a raționalității și a permanenței relațiilor.

Nu înseamnă că nu vor fi diferențe și că personalitatea, dar mai ales maniera de a fi a persoanei președintelui, nu imprimă o altă ținută și opțiune administrației. Chiar dacă evaluările sunt la fel și marile teme rămân aceleași, maniera de lucru și de abordare a mandatului e diferită. Donald Trump e mai stihial, acționează mai în forță și agresiv, cu șansa de a presa și de a antrena schimbări și mișcări mai bruște pe direcția dorită, pe când Joe Biden e mai diplomat, mai acceptabil europenilor, de exemplu, mai „de-al locului”, fiindu-i mai lesne să îndrepte lucrurile prin manieră, acceptabilitate, capacitate de convingere și abordare consensuală cu cea a europenilor, în cea mai mare măsură. Nu neapărat fără forța înmănușată în catifea, pentru a face mai acceptabilă voința și puterea americană.

Altfel, marile teme rămân aceleași indifferent de Președinte. Drept dovadă și argument, relaționarea cu Rusia lui Putin și cu China lui Xi Jinping. Donald Trump a fost foarte culant cu Vladimir Putin încât s-a prezumat alt tip de relații subterane, în schimb America lui Trump a adoptat cele mai dure sancțiuni împotriva Rusiei. A fost cel mai contondent cu China și a declanșat un război comercial global, dar are cele mai frumoase cuvinte spuse despre președintele chinez și o admirație sinceră față de ambii lideri autocrați și nivelul de putere conferit de sistemul lor de administrare, pe care-l pizmuiește, la nivel personal.

Așa cum Joe Biden este parte a resetului cu Rusia, dar reprezentând o administrație americană democrată devenită cea mai anti-Rusia și anti-Putin, după ingerința Moscovei în alegerile din 2016, în timp ce, aparent, ar fi mai apropiat de China. Dar Biden este parte a administrației Obama care a orchestrat pivotarea spre Pacific și primele formulele a acordurilor de liber schimb menite să îndiguiască China. Instrumentele și comportamentul celor doi candidați sunt diferite, maniera e diferită, dar nu baza de informații și date respectiv obiectivele și acțiunile statului american, care rămân, în cea mai mare măsură, în continuitate și la o eventuală schimbare de președinte.

Refacerea unității Americii. Polul de aglutinare

Punctul cel mai important pentru lume rămâne refacerea unității Americii după alegeri. Președintele Donald Trump este profund diviziv și polarizant, de unde și numărul redus de indeciși și independenți în actualele alegeri. Spunea cineva că Trump trăiește din conflict și că pe Trump fie îl adulezi cu toate cele ale sale, fie îl urăști fără limite. Dar chiar și așa, societatea americană trebuie să se recompună după alegeri.

Aici a fost una dintre ratările lui Joe Biden în dezbaterea de ieri noapte. Pe de o parte, l-a prezentat pe Trump ca autor al sciziunii și faliei dintre cele două Americi, pe de altă parte, într-un alt segment – lege și ordine versus rasism – a marcat faptul că el va fi figura conciliantă aduce polițiști de rând, specialiști ai procedurilor și organizații civice ale populației de culoare pentru a negocia și găsi variantele cele mai bune pentru a respecta demnitatea oricui dar și a stopa și judeca infracțiunile. Dar fostul vicepreședinte a ratat să pună față în față cele două posture, prin contrapunere: președintele care divide și impune conflictul în societate versus președintele care unește, reconstruiește societatea și aduce armonia(oricât de relativă ar fi aceasta). A fost o oportunitate ratată.

Pe de altă parte, mai trebuie să spunem un adevăr: Donald Turmp de astăzi nu mai este cel de acum 4 ani. Perioada petrecută la Casa Albă și experiențele ca președinte contează mult. Față de susținerile sale din perioada electorală anterioară, au intervenit multe schimbări și nuanțe. De exemplu, dacă acum 4 ani NATO părea o instituție inutilă și costisitoare pentru America precumcare asuma fără motiv apărarea Europei, astăzi NATO este pentru Trump cea mai de succes organizație internațională, iar relația transatlantică bună e o premiză pentru confruntarea Chinei. Cu sau fără respectarea deplină a investițiilor în propria apărare a statelor europene – deși discursul președintelui SUA din fața Adunării Generale ONU notează că aceste cheltuieli sunt mai bune și corectitudinea relației s-a îmbunătățit între cele două maluri ale Atlanticului.

În concluzie, am avut o dezbatere foarte importantă, relevantă, poate mai puțin cavalerească, de domnișoare de pension, dar cu foarte multe învățăminte reale despre America de azi. Și ne arată tuturor tendințele și nevoile americanului de rând. Așa cum ne arată fără nici o rezervă forța și importanța dezbaterilor prezidențiale americane pentru democrația și corectitudinea alegerilor, cu cetățeni conștienți și în deplină cunoștință de cauză a tuturor problematicilor și politicilor statului american, liderului lumii libere.