Ion Cristoiu: Un Sadoveanu de carte poştală

• Ion Cristoiu: Scriitorul îşi adună în volum prozele publicate în Răvaşul poporului din 1908. Cu chiu cu vai aflu că Răvaşul poporului era o revistă scoasă de Sadoveanu împreună cu Arthur Gorovei, la Fălticeni, pentru a-i ajuta pe ţărani să se civilizeze. A renunţat însă în clipa cînd şi-a dat seama că n-o cumpăra nimeni.
• Ion Cristoiu: Sadoveanu a scris nişte bucăţi de proză imposibilă. Admiţînd că ţăranii ştiau carte, n-aveau cum să-şi dea seama că Sadoveanu îi bodogănea ca o babă şi-i pisa la cap cu învăţături ca un popă.
• Ion Cristoiu: Ar trebui să scriu o carte pentru a trece în revistă năzbîtiile publicate de Sadoveanu în cartea sa de învăţătură. Mă opresc doar asupra unei slăbiciuni întîlnite şi la Mitrea Cocor: Siluirea propagandistică a vieţii.

Un pesimist la sfîrşit de mileniu.

Textul se intitulează Un Sadoveanu de carte poştală şi comentează volumul Povestiri din Război, strîngînd între coperţi prozele lui Sadoveanu despre Războiul de Independenţă.

La vremea lecturii acestei cărţi, tipărită pînă şi în Colecţia ostaşului, mi s-a părut culmea decăderii lui Sadoveanu în planul prostituării propagandistice. De la un capăt la altul, lucrarea e o proză sforăitoare despre Eroismul ostaşilor români în Războiul cu turcii. Acum, cînd scriu acest text, îmi dau seama c-ar fi trebuit să dezvălui ceea ce mi s-a părut groaznic la Povestirile lui Sadoveanu.

Literatura de propagandă de Război se defineşte prin înlocuirea realităţilor cumplite de pe front cu realităţile de propagandă din birouri. Cînd vine vorba de moarte nu mai există patriotism, eroism, vitejie. Nu contează cum ai murit. Contează că nu mai eşti. La Sadoveanu, ca şi la Coşbuc, punerea între paranteze a realităţilor e dublată de viziunea de carte poştală asupra ostaşului român, eminamente ţăran. Ţăranii care mor sau sînt schilodiţi în Războiul de Independenţă par surprinşi la horă şi nu la Război.

E ceea ce m-a scos din sărite şi la Alecsandri. Juna Rodica pare abia atunci ieşită din baia boierului de la Mirceşti. E curată, parfumată şi şi-a desfăcut cozile în părul care-i „curge ca un rîu”.

Căutînd pe Internet Legende Sfinte am aflat că Mihail Sadoveanu a scris în 1911 volumul Povestiri de petrecere şi de folos; în Colecţia Biblioteca pentru popor a Casei Şcoalelor. A fost reeditată în 1920 şi 1923.

Scriitorul îşi adună în volum prozele publicate în Răvaşul poporului din 1908. Cu chiu cu vai aflu că Răvaşul poporului era o revistă scoasă de Sadoveanu împreună cu Arthur Gorovei, la Fălticeni, pentru a-i ajuta pe ţărani să se civilizeze. A renunţat însă în clipa cînd şi-a dat seama că n-o cumpăra nimeni. Cei doi s-au gîndit cam aşa:

Ţăranii noştri risipesc banii cîştigaţi cu greu, se îmbată la cîrciumă ca porcii, fug prin păduri ca să nu meargă la oaste, resping maşinile moderne. Într-un cuvînt, trăiesc în întunericul neştiinţei. În acest întuneric, revista se voia un chibrit aprins. Ţăranii urmau să-l citească pe Sadoveanu şi să se transforme peste noapte astfel încît, ca şi cum s-ar fi dat peste cap, să devină din leneşi, harnici, din săraci, gospodari bogaţi.

Pentru aceasta – şi-a spus Sadoveanu – eu voi scrie şi voi publica în revistă nişte bucăţi povăţuitoare, ţăranii o vor cumpăra, eu mă voi alege cu parale, iar ei cu învăţături pe care, urmîndu-le, se vor face domni. Pentru aceasta Sadoveanu a scris nişte bucăţi de proză imposibilă. Admiţînd că ţăranii ştiau carte, n-aveau cum să-şi dea seama că Sadoveanu îi bodogănea ca o babă şi-i pisa la cap cu învăţături ca un popă.

Citindu-i volumul, m-am întrebat cum de-a reuşit Sadoveanu, scriitor de geniu, să scrie atît de prost.

Indiscutabil e greu de presupus că un scriitor mediocru va putea da o proză genială.

Dar e la fel de greu de presupus că un scriitor genial ar putea scrie, cu mîna lui, o proză lipsită total de talent. Fără să vrea şi-ar lăsa ici-colo amprenta. Aşa cum leul şi-ar lăsa urma pe care nimeni n-ar putea s-o confunde cu o urmă de iepure.

Ar trebui să scriu o carte pentru a trece în revistă năzbîtiile publicate de Sadoveanu în cartea sa de învăţătură.

Mă opresc doar asupra unei slăbiciuni întîlnite şi la Mitrea Cocor:

Siluirea propagandistică a vieţii.

Un obiectiv asumat de Povăţuitorul Sadoveanu e cel de a-i convinge pe flăcăi să meargă la oaste. Se ştie că nu numai la vremea respectivă, dar şi mai recent, în comunism, flăcăii nu se înghesuiau să meargă la Armată. La vremea respectivă (începutul secolului), erau luaţi cu forţa. În comunism, erau constrînşi de Lege.

Lui Sadoveanu îi trece prin cap că i-ar putea convinge să meargă la oaste, ţinîndu-le ditamai discursul neghiob. Sub semnătura unui aşa-zis Dumitru Oancea, în Scrisoare cătră tinerii de la sate, Sadoveanu le vorbeşte flăcăilor astfel:

„SCRISOARE CĂTRĂ TINERII DIN SATE

Fraţilor flăcăi din sate, de multă vreme vroiam să stau cu voi de vorbă. Acum a venit vremea să vă spun cîteva lucruri.

Fericiţi sînteţi dacă aţi învăţat carte la şcoală. Aşa puteţi înţelege toate lucrurile bune, care şi pentru voi sînt scrise. Aşa nu staţi orbi în faţa cărţii acesteia. Aşa şi sufletul vi se va deschide spre o înţelegere mai deplină.

Nu-i aşa că vă simţiţi mai luminaţi şi mai buni decît toţi acei care zac în întuneric? Voi ştiţi cine sînteţi; ştiţi din ce neam ales se trage poporul nostru; ştiţi despre vrednicia strămoşilor noştri; aţi auzit de Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare. Voi ştiţi ce-i aceea ţară românească şi popor românesc, şi poate aveţi şi înţelegerea datoriilor pe care le aveţi în ţara aceasta a voastră.

De la şcoală treceţi la învăţătura gospodăriei şi aşteptaţi vremea armatei. Mulţi aşteaptă serviciul militar cu strîngere de inimă; li se pare că vor intra într-o lume de chinuri şi de spaimă. Cei ce ştiu însă ce înseamnă datoria cătră ţară, cătră patrie, n-au de ce se teme. Slujba în oştire nu-i osîndă; slujba în oştire este învăţătură pentru vremi de primejdie. În toate timpurile părinţii şi strămoşii noştri au avut de luptat cu străinii duşmani, ca să păstreze pămîntul acesta românesc. Aţi auzit o mulţime de istorii frumoase despre vitejiile din trecut. Toţi bătrînii din vremi vechi au fost oşteni tari; de ce să se teamă flăcăii neamului nostru de învăţătura oştirii? Acolo învaţă oricine cum să se lupte. Acolo am învăţat şi eu, căci mîne poate va fi nevoie să ieşim şi să ţinem piept duşmanilor, aşa cum părinţii noştri au ţinut piept păgânilor la anul 1877. Şi neamul nostru, prin veacuri, a fost neam războinic, nu nevolnic şi mişel în faţa primejdiei!

Vrednici au fost flăcăii Ţării româneşti pe vremea lui Mircea-Vodă, cînd s-au luptat cu turcii la Rovine; vrednici şi cumpliţi au fost la Rahova şi Războieni, la Cosmin şi Baia, sub vodă Ştefan cel Mare, cînd s-au luptat cu turcii, cu leşii, cu ungurii; vrednici în timpul lui Mihai Viteazul, la Călugăreni, unde, numai cîteva mii fiind, au zdrobit o oştire turcească de zece ori mai mare! În toate timpurile, în nenumărate rînduri, după cum istoria ne arată, oştenii români s-au luptat cu străşnicie; se cutremurau vrăjmaşii de spaimă cînd porneau ţăranii noştri la năvală, zguduind pămîntul. Ai noştri au fost un neam mic şi sărac, dar aşa de viteji au fost, încît niciodată străinii nu au putut să-i dovedească.
Acuma şi oştirea Ţării româneşti, în care intraţi şi voi, fraţilor, are menirea aceasta: să ţie piept duşmanilor, la vreme de cumpănă. După ce veniţi din oaste, aveţi alte datorii de împlinit. Trebuie să fiţi harnici.”

Pînă şi Scânteia nu şi-ar fi îngăduit o astfel de artificialitate propagandistică!

Şi ne mai întrebăm cum de-a scris Sadoveanu „Mitrea Cocor”!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro