• Ion Cristoiu: Moare Caragiale. În tableta I.L. Caragiale, din Viaţa românească, an VII, nr. 9, septembrie 1912, Tudor Arghezi îşi aminteşte ce-a trăit el pe 10 iunie 1912, cînd vestea a fost adusă de ziare. O capodoperă de melancolie devastatoare la nepăsarea contemporanilor cînd moare un geniu precum Caragiale.
  • Ion Cristoiu: „Tramvaiul se opri în Piaţa Teatrului şi o horă sprintenă de ţigani mărunţi, cu ziare la subsuoară, se prinse în jurul nostru: Moartea lui Caragiale! ediţie specială! sau: Moartea lui Caragea! Erau în tramvai cu toţii vreo cincizeci de inşi”
  • Ion Cristoiu: „Caragiale nu exista pentru nici unul din cei cincizeci, nici în cea mai pierdută din amintiri. El care s-a scoborît în toţi aceştia; care i-a duminicat cu de-amănuntul; care şi-a-nmuiat condeiul în gură şi-n creierii lor; care i-a batjocorit cu atîta iubire ca să-i facă tot pe ei să rîdă…”

9 iunie 1912. Moare Caragiale. În tableta I.L. Caragiale, din Viaţa românească, an VII, nr. 9, septembrie 1912, Tudor Arghezi îşi aminteşte ce-a trăit el pe 10 iunie 1912, cînd vestea a fost adusă de ziare. O capodoperă de melancolie devastatoare la nepăsarea contemporanilor cînd moare un geniu precum Caragiale:

„Mă găseam duminică, zi de 10 iunie, dimineaţa, într-un democratic vagon de tramvai, încărcat cu lume bucureşteană.

Tramvaiul se opri în Piaţa Teatrului şi o horă sprintenă de ţigani mărunţi, cu ziare la subsuoară, se prinse în jurul nostru: Moartea lui Caragiale! ediţie specială!… sau: Moartea lui Caragea! Numele autorului glumeţ, al atîtor cuvinte stîlcite şi fraze pompoase corupte, suferea soarta neologismelor rostite de cetăţenii din Obor, care vorbeau pe la 1880 «pe ridicatelea» sau cum se mai zicea, în stil academic, tot pe atuncea «radical».

Recomandări

CÂND INTRĂM ÎN SCHENGEN
AFACERI RUSIA-COREEA
STĂ PROST CU VÂNZAREA
REVOLTA ROBOȚILOR
CE-AU GĂSIT AL LOR SĂ FIE
ANIME ȘI MANGA

Înţelesei numaidecît, cu mult tumult de voci sentimentale în sufletul meu că Luca Ion Caragiale murise. De balconul Teatrului zării spînzurat, ca o bucată de noapte, drapelul negru care cu cîtva timp mai devreme se clătinase deasupra sicriului lui Petre Liciu.

Ochii îmi alunecară pe faţa beatificată de brici şi pudră a compasagerilor mei duminicali, îmbrăcaţi în cele mai proaspete straie: cîteva evantalii sprijinite de umerii cucoanelor asudate băteau ca nişte aripi desfăcute şi tăiate scurt în această primăvară, de păsări domesticite, cu penele pestriţe, roşii, verzi şi albe. Domnii, răniţi, ai fi crezut, la cap, îşi tamponau fruntea cu batista cocoloşită-n palmă sau îşi priveau cu mulţumire forma ghetelor galbene, prin care totuşi relieful de la degetul mare al piciorului, comprimat de rigorile boxului-calf, pînă la lustru, le amintea de suferinţele îndurate de încălţare.

Erau în tramvai cu toţii ca la vreo cincizeci de inşi, cu doamne cu tot, îndeletnicindu-se în cîte feluri toate, fieştecarele din ei. Vestea morţii lui Caragiale nu pricinui nici o mişcare, nu dete loc la nici un zvon de glasuri, vagonul se urni din staţie şi ziarele, răcnite de vocile puilor de ţigan, găsiră un singur cumpărător, în persoana slugii dumneavoastră.

Eu ştiu, desigur, că a murit într-o bună şi Goethe şi tot nu s-a clătinat pe faţa lumii o singură frunză ca să coboare de la sineşi pe mormîntul lui. Şi nesimţirea lucrurilor a fost deopotrivă de mare ori de cîte ori s-a povîrnit în prăpastia glorioasă a omenirii vreunul din curajoşii alpinişti ai gîndirii. Cu o indiferenţă nesfîrşită primeşte ţărîna şi cadavrele vitelor moarte de dalac şi osemintele unui Pasteur sau Leondardo de Vinci. Numai o dată se pare că a luat şi tăria parte la răstignirea unui om, cînd s-a posomorît şi a cuvîntat pămîntului cu fulgere şi nori. Încolo, tot ce se întîlneşte pretutindeni e zîmbetul jumătate romantic şi jumătate sarcasm, cu care întîmpină natura: şi automobilele de veselie şi dricurile ce grăbesc spre cimitir.

Mă aşteptam însă la o tresărire a tovarăşilor mei de tramvai: voiam să-i văd că iau parte şi dînşii oarecum, cel puţin cît ţiganii vînzători de gazete, la gîndurile noastre, ale celor care, exagerat de mult sau exagerat de puţin, punem preţ pe viaţa stinsă a lui Caragiale. Aş fi dorit să stau de vorbă cu cineva din faţa mea. O clipă jignit, m-aş fi sculat să ţin un discurs de invective.

Caragiale nu exista pentru nici unul din cei cincizeci, nici în cea mai pierdută din amintiri. El care s-a scoborît în toţi aceştia; care i-a duminicat cu de-amănuntul; care şi-a-nmuiat condeiul în gură şi-n creierii lor; care i-a batjocorit cu atîta iubire ca să-i facă tot pe ei să rîdă…”

*

Scriam pe 31 iulie 2014. În desemnarea candidatului unic al Dreptei ar trebui să se ţină cont de campania, deja anunţată de Ponta, în chestiunea religiei?

Discursul lui Victor Ponta de la Craiova a schiţat liniile directoare ale campaniei sale electorale. În istoria postdecembristă a unor astfel de discursuri, cel de la Craiova a adus o noutate: Referirea, mai mult decît deplasată într-o ţară care se vrea modernă, la religia candidatului, referire dublată de mîndrie:

„Şi mai e un lucru, nu cred că un candidat la funcţia de preşedinte al României are vreo problemă dacă nu este ortodox sau dacă nu este de etnie română. Cred că are exact aceleaşi drepturi cu mine, cu dumneavoastră, cu toată lumea, dar vreau un lucru şi îl spun de fiecare dată. Nu vreau să mă acuze nimeni sau să-mi spună că e un defect faptul că sunt român sau ortodox în ţara mea. Aşa m-am născut, aşa o să mor. Sunt mândru de asta şi cred că trebuie să fiu respectat pentru acest lucru.”

E limpede. Victor Ponta se pregăteşte să-l înfrunte pe Klaus Iohannis, de religie alta decît cea ortodoxă. Dar dacă nu Klaus Iohannis, ci Cătălin Predoiu va fi candidatul? Ce va face Victor Ponta? Dvs ce credeţi? În desemnarea candidatului unic al Dreptei ar trebui să se ţină cont de campania, deja anunţată de Ponta, în chestiunea religiei?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

Citește și