Ion Cristoiu: Eugeniu Arthur Buhman, fost şef al Serviciului de poştă, telegraf şi telefon al Casei Principelui Moştenitor Ferdinand, descrie în memoriile sale o secvenţă care confirmă năravul românilor de a lua totul în băşcălie, inclusiv posibilele cataclisme.
Genialul prozator. La 1 ianuarie 1894, Caragiale îi trimite unui anume G.N. Grideanu o Carte poştală.
Zic, un anume, silit de împrejurări. Excelentă ca transcriere exactă a epistolelor marelui dramaturg, Corespondenţa, editată de Academie în seria Opere, păcătuieşte prin absenţa referirilor la persoanele, contextul şi subiectele abordate. Scrisorile lui Caragiale sînt încîntătoare şi luate în sine. Ele şi-ar spori infinit importanţa dacă ar fi însoţite de note de istorie. Contează din acest punct de vedere cui îi sînt adresate scrisorile sau chiar cărţile poştale, ce subiect e pus în discuţie, motivele pentru care scriitorul pune mîna pe toc.
Pentru a şti cine era G.N. Grideanu şi de ce-i scrie astfel Caragiale, am căutat prin dicţionare, inclusiv prin faimosul Dicţionar al Contemporanilor, întocmit de Dim R. Rosetti.
Jale mare.
Nimic despre personaj în Enciclopedia română, scoasă la Minerva, în Dicţionarul enciclopedic ilustrat al editurii Cartea românească, în Enciclopedia Cugetarea, realizată de Lucian Predescu.
Mă resemnez cu datele trecute de Caragiale la Destinatar:
„D-sale
Domnului G.N. Grideanu
Membru etc., etc., etc. român
La magazinul său propriu cu firma
La Coconaşul tricolor
Loco”.
Caragiale trimite Cartea poştală unui „apropitar” de magazin, probabil alimentar. Astfel se explică într-un fel conţinutul.
Savoarea textului – un text de circumstanţă, în genul celor iscălite de Nichita Stănescu pe Notele de plată de la restaurant – ţine însă de autor.
De genialul Caragiale care face proză pînă şi pe Cărţile poştale:
„Crenvirştul internaţional salută cu respect cîrnatul român.
Berea cosmopolită felicită cu stimă pelinul naţional.
Berarul Caragiale salută şi felicită cu dragoste pe confratele său d. G. Grideanu, supranumit Coconaşul român.
La mulţi ani cu fericire şi cu toate cele dorite,
I.L. Caragiale
Membru român al Societăţii internaţionale a Chelnerilor din tînărul Regat al României”.
D-ale românismului
Eugeniu Arthur Buhman, fost şef al Serviciului de poştă, telegraf şi telefon al Casei Principelui Moştenitor Ferdinand, descrie în memoriile sale o secvenţă care confirmă năravul românilor de a lua totul în băşcălie, inclusiv posibilele cataclisme.
Duminică, 11 aprilie 1910, el notează în volumul Patru decenii în serviciul Casei Regale a României. Memorii 1898-1949:
„În Capitală se vorbeşte de cîtva timp cu mare emoţie de apariţia anunţă pentru 6/10 mai a cometei Haley, care revine o dată la fiece 76 ani. Se spune că orbita Pămîntului va traversa coada cometei care este compusă din gaze înăbuşitoare. O anume categorie de bucureşteni, printre care am mulţi prieteni, încearcă să mă convingă că nu trebuie lăsate nebăute şpriţurile de prin bodegi «că dacă e vorba să murim de cometă, la ce să le mai lăsăm pe pămîntul uscat!» Amicii mei Chiriţă Ranetti de la «Furnica», Iancu Brezeanu de la Teatrul naţional şi sculptorul Späthe m-au asigurat că sunt ferm decişi a executa cu sfinţenie programul de mai sus!“
Rolul benefic al incendiilor în Istorie
Revăzîndu-mi notiţele din care ar urma (dacă mai am timp s-o fac, desigur) să extrag, după legea apei turnate în vin, un text mai mare, descopăr în două locuri însemnări despre rolul incendiilor în modernizarea Istanbulului.
S-ar cuveni să mă întorc la cele citite despre incendiile de la un capăt la altul (pornite de la Cornul de Aur şi terminate la Marea de Marmara), în urma cărora noile construcţii erau supuse unor reguli mai aspre.
Aceste reguli se anunţau de la bun început pline de slăbiciuni, uşor de dibuit de speculanţii imobiliari.
În consecinţă, un nou incendiu prăduia noile construcţii, tot din lemn.
Speriaţi de revolta colectivă, demnitarii avansau noi legi.
De remarcat că, după primul incendiu, o oarecare îmbunătăţire avea loc.
Noile legi, emise după al doilea incendiu, chiar dacă pipernicite şi otova aplicate, duceau, totuşi, la o mică modernizare.
Mi-am zis mai demult să scriu un eseu mai amplu despre rolul dezastrelor în modernizarea marilor oraşe ale lumii: Londra, Lisabona. Deşi am vrut să trec şi Constantinopolul printre aceste aglomeraţii, acum sesizez că oraşul de pe Bosfor cere o nuanţare.
Celelalte oraşe europene s-au modernizat imediat după un dezastru. Constantinopolul a avut nevoie de 100 de ani de dezastre pentru a se moderniza pe jumătate.
NOTĂ: Acest editoarial este preluat integral de pe cristoiublog.ro