- Obiceiurile și tradițiile legate de sărbătoarea Paștilor sunt integrate într-un întreg ciclu de sărbători și evenimente, care încep de la intrarea în Postul Mare și se încheie la Pogorârea Duhului Sfânt
- Învierea Mântuitorului este sărbătoarea luminii vieții, care biruie întunericul morții și al păcatului. Săptămâna de după Paști se numește „săptămâna Paștelui” sau „săptămâna luminată”.
- Învierea Domnului este însoţită de numeroase tradiţii şi obiceiuri, unele moştenite din generaţie în generaţie. Cele mai răspândite obiceiuri de Paști sunt înroșirea și încondeierea ouălor, ciocnirea acestora și sfințirea paștilor.
Numele de Paști, prin care denumim sărbătoarea Învierii, își are originea în cuvântul ebraic pesah, care înseamnă trecere. Paștele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roșie, din robia Egiptului, în pământul făgăduinței, Canaan. Paștele creștinilor este sărbătoarea Învierii Domnului, adică eliberarea din păcat și moarte, de către Mântuitorul, a tuturor oamenilor.
Cea mai importantă sărbătoare a creștinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru români, de a trăi clipe de bucurie sfântă în familie și în cadrul comunității.
Obiceiurile și tradițiile legate de sărbătorea Paștilor sunt legate de un întreg ciclu de sărbători și evenimente, care încep de la intrarea în Postul Mare și se încheie la Pogorârea Duhului Sfânt (Rusaliile), adică perioadele numite, în limbaj bisericesc, a Triodului și a Penticostarului.
Postul Mare durează 40 de zile, amintind de postul lui Moise, dar mai ales al Mântuitorului în Pustiul Carantaniei. Ultima săptămână (Săptămână Mare) este dedicată patimilor, răstignirii și punerii în mormânt a Domnului. Este cea mai aspră săptămână de post.
Bătrânii obișnuiau să mănânce puțin în seara de Florii, apoi nu mai mâncau până în Joia Mare, când se spovedeau și se împărtășeau. Tinerii mâncau în această săptămână pâine și poame uscate, bând doar apă de izvor. În sate se păstra o liniște și o atmosferă de reculegere, de tristețe evlavioasă. Se făceau focuri rituale, se îngrijeau și se curățau gospodăriile, se întrerupea munca la câmp și lucrările mai importante. Se confecționau haine noi pentru sărbătoare. Se tăiau vite și pasări pentru Paște. Se tocmeau lăutari pentru hora satului. Oamenii se spovedeau și se iertau reciproc.
Ouăle roșii
În cultura populară actuală, ziua în care se înroșesc ouăle este Joia Mare. Se spune că ouăle înroșite sau împistrite în această zi nu se strică tot anul. De asemenea, oamenii cred că aceste ouă sfințite și îngropate la moșie o feresc de piatră, scrie G. Poboran (Sărbătorile romane și române, Slatina, 1914, p. 116).
Mai demult, ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare (pojarniță), cu coajă de crin roșu sau cu flori de tei, iar luciul li se dădea ștergându-le, după ce s-au fiert, cu slănină sau cu untură.
Spiritualitatea românească păstrează și câteva legende referitoare la înroșirea ouălor. Cea mai cunoscută spune că, întâlnindu-se cu conaționali ai săi, Maria Magdalena le-a spus că Hristos a înviat. Iar ei au răspuns că atunci va învia Hristos, când or să se înroșească ouăle din coșul ei. Și pe dată, ouăle s-au făcut roșii.
Se mai spune și că, după Înviere, evreii au aruncat cu pietre în Maria Magdalena, iar pietrele se prefăceau în ouă roșii.
Altă legendă spune că, sub crucea pe care a fost răstignit Hristos, Maria Magdalena a pus un coș cu ouă și ele s-au înroșit de la sângele ce cădea din rănile Domnului.
Există și alte legende care povestesc despre originea acestui obicei. El este foarte răspândit pe teritoriul românesc, un călător turc din secolul al XVIII-lea chiar numea Paștele sărbătoarea de ouă roșii a ghiaurilor (creștini) valahi, scrie CreștinOrtodox.
Ca simbol al fecundității și al formei aproape desăvârșite, oul a fost folosit și de alte popoare, în ritualurile lor de sărbători. Popoarele Asiei și Europei, care serbau Anul Nou la echinocțiul de primăvară, ofereau în dar, prietenilor și vecinilor, ouă roșii. La perși, egipteni, greci și gali oul era emblema universului, opera divinității supreme. La creștini oul îl reprezintă pe Dumnezeu, care creează tot și conține în sine totul. La români oul este consumat de Paște, după ce este sfințit și toată familia ciocnește ouă.
În unele locuri se spune că, cine mănâncă ouă în ziua de Paști va fi ușor peste an. În trecut albușul de ou roșu sfințit se usca, se pisa și se sufla în ochii bolnavi de albeață, ai vitelor și oamenilor.
Datini din Vinerea Mare
Vinerea Mare (Vinerea Paștilor, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor) este zi de mare doliu a întregii creștinătăți pentru că în această zi a fost răstignit și a murit Mântuitorul lumii. Zi aliturgică (în care nu se săvârșește Sfânta Liturghie), pentru că Liturghia reprezintă jertfa nesângeroasă a lui Hristos, în chipul pâinii și al vinului, iar în aceeași zi nu se pot aduce două jertfe. În seara acestei zile se oficiază denia Prohodului Domnului.
În mijlocul bisericii se scoate Sfântul Epitaf (care-l închipuie mort pe Mântuitorul, înconjurat de Apostoli și Maica Domnului), pe sub care trec toți credincioșii. Se spune că pe cei care trec de trei ori pe sub Sfântul Epitaf nu-i doare capul, mijlocul și șalele în cursul anului, iar daca își șterg ochii cu marginea Epitafului nu vor suferi de dureri de ochi (Boris Crăciun, Sfintele Paști în datini si obiceiuri, Ed. Porțile Orientului, Iași, 1994, p. 30).
La terminarea slujbei, femeile merg la morminte, aprind lumânări și-și jelesc morții. La sfârșitul slujbei, există obiceiul ca preotul să împartă florile aduse, care sunt considerate a fi bune de leac.
Lumea, în trecut, pleca acasă cu lumânările aprinse pe drum, ca să afle și morții de venirea zilelor mari. Ocoleau casa de trei ori și intrând, se închinau, făceau câte o cruce cu lumânarea aprinsă pe cei patru pereți sau doar la grinda de la intrare și păstrau lumânarea pentru vremuri de primejdie.
În popor se crede că, daca plouă în Vinerea Mare, anul va fi mănos, iar dacă nu, nu va fi roditor. Unii cred că, dacă se scufundă în apă rece de trei ori în această zi vor fi sănătoși tot anul. Femeile nu coc pâine sau altceva, ca să nu ardă mâinile Maicii Domnului; nu cos, ca să nu orbească; nu țes, nu torc, nu spală, pentru a nu o supăra pe Sfânta Vineri; afumă casa cu tămâie, înconjurând-o de trei ori, în zorii acestei zile, pentru ca gângăniile și dihăniile să nu se apropie de casă și de pomi. Copiii adună flori de pe câmp și le duc la biserică.
Rânduieli și obiceiuri din Ziua Învierii
Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul și a pogorârii Lui la iad, de unde i-a slobozit pe toți cei drepți. Este ziua în care se definitivează pregătirile pentru marea sărbătoare a Învierii; spre seară, creștinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de la miezul nopții. Fiind ultima zi a Postului Mare, era obiceiul ca bătrânii și copiii să se împărtășească.
Ziua Învierii Domnului începe, din punct de vedere liturgic, în noaptea dinainte, la miezul nopții, când se consideră că mormântul s-a deschis și a înviat Hristos.
Sfințirea paștilor
În biserică este obiceiul ca, în această noapte, să se sfințească pâinea numită paști, sub formă de anafură sau anafură amestecată cu vin (îndeosebi în Vestul țării). În Bucovina, această pâine, sub formă de prescuri, este adusă la biserică de către femei, în Vinerea Mare, când se slujește Sfântul Maslu. Iar în zona Banatului o aduce o singură familie, în Marea Joi, ca milostenie pentru o rudă decedată în anul care a trecut, împreună cu vin și vase.
Pasca
În Moldova mai ales, dar și în alte zone ale țării, femeile pregătesc, din grâu, pască. Aceasta se frământă din făină curată de grâu, la care se adaugă lapte, uneori și ouă. Pasca are formă rotundă pentru că, în popor, se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde.
Pe margini se pune un colac împletit în trei, iar la mijloc se face o cruce din aluat, simbolizând crucea pe care a fost răstignit Hristos. Între împletituri se pune brânză sărată sau dulce, frământată cu ou și stafide. Pasca se împodobește cu ornamente din aluat, flori, spirale, frunze, etc. În anumite regiuni ale țării, ea este un aluat simplu, ornamentat și cu cruce; aluat de pâine sau de cozonac.
Înainte de a se face pasca, femeile „se grijesc, se spală pe cap, se piaptănă, îmbracă straie curate, fac rugăciuni și apoi se apucă de plămădit”. Și faza coacerii este ritualizată: „când pun în cuptor, fac cruce cu lopata sus, pe toți cei patru pereți și apoi la gura cuptorului, zicând: Cruce-n casă, / Cruce-n masă, / Cruce-n tuspatru / cornuri de casă” (Elena Niculiţă-Voronca, Datinele şi credinţele poporului român: Adunate şi aşezate în ordine mitologică, Ed. Polirom, Iași, 1998, p. 277).
În cele 7 zile ale Paștilor evreiești (14-21 Nissan) nu se consuma decât azima, pâinea dospită fiind interzisă, iar cel ce o consuma, era ucis cu pietre (Ieșire 12-15). Această pâine aducea aminte de aluatul nedospit pe care l-au copt israeliții în noaptea ieșirii din Egipt și simboliza, prin lipsa fermenților de dospire, curăția, prevenirea stării de corupție și chemarea fiilor lui Israel la o viață curată și sfântă.
Încă din cele mai vechi timpuri, tradițiile populare ale creștinilor diferă de tradiția iudaică, ce presupunea o sărbătoare a durerii, la care alimentele rituale, pasca și mielul, se consumau în grabă, însoțite de ierburi amare, după cum amară fusese și robia din Egipt. În schimb, pasca primilor creștini era o pâine dulce, care se sfințea de către preoți, apoi se împărțea săracilor. Amintirea acesteia este pasca de astăzi.
La biserică pasca este dusă într-un coș anume pregătit pentru Paști. După sfințirea din dimineața primei zile de Paști, pasca dobândește puteri purificatoare, asemeni anafurei. Ea este sfințită și se consumă imediat după anafură. Tot în coșul care se duce la sfințit, femeile pun cârnați, ouă roșii și împistrite, colaci, brânză, slănină, drob, usturoi, sare, prăjituri și alte alimente. Acestor alimente, sfințite, li se atribuie puteri vindecătoare.
Carnea de miel
După cum pasca este un aliment pe care și evreii îl consumau când sărbătoreau Paștile, la fel e și mielul. La paștile evreilor, fiecare cap de familie trebuia să aleagă din turma sa un miel sau un ied de parte bărbătească, fară defecte corporale. Cu sângele lui se ungeau pragul și părțile laterale ale casei unde se consuma, apoi se pregătea pentru a fi fript împreună cu toate măruntaiele în cuptor, fără că înainte să fie fiert sau să i se zdrobească vreun os.
În vremurile noastre, în lumea urbană românească s-a impus un preparat care a devenit deja tradițional, drobul, acesta ajungând, prin imitație, și în lumea rurală. Pregătirea drobului presupune utilizarea mai multor mirodenii, sare, piper, ienibahar, tarhon, pătrunjel, mărar.
Drobul a devenit un aliment care se identifică azi, la fel ca pasca și ouăle roșii, cu sărbătorile Paștilor. Mielul este simbolul „blândeții, al simplității, inocenței și purității. E unul dintre simbolurile Mântuitorului Hristos”, scrie Ivan Evseev, (Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Ed. Amarcord, Timișoara, 1994, p.105).
Învierea, sărbătoare a luminii
Învierea este privită ca o sărbătoare a luminii. Seara sau la miezul nopții, când oamenii merg la slujba Învierii, aprind lumânări la mormintele celor morți din neamul lor. În Bucovina e obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se lase luminile aprinse în toată casa și în curte, că să fie luminată gospodăria, în cinstea luminii pe care a adus-o Hristos în lume, prin Învierea Sa.
Puteri deosebite i se atribuie lumânării de la Înviere, care este păstrată șapte ani și aprinsă în caz de grindină, furtuni sau mari primejdii. Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat și din moarte.
În unele locuri era obiceiul că, în noaptea Învierii, să se aprindă, pe dealuri, „focurile de veghe”. În jurul lor, oamenii istoriseau întâmplări din viața lui Hristos. Flăcăii săreau peste aceste focuri, pentru că vrăjitoarele și fermecătoarele să nu aibă putere asupra lor.
Ciocnirea ouălor
Din noaptea Învierii, salutul obișnuit este înlocuit cu cel de „Hristos a-nviat”, la care se răspunde „Adevărat a-nviat”, salut păstrat până la Înălțarea Domnului. Este o formă de mărturisire a Învierii și a credinței creștine.
Familia creștină se așază apoi la masa pascală. După această masă, capul familiei ciocnește ouă cu soția și, la formula tradițională „Hristos a înviat!”, adaugă: „Hai să ciocnim ouă, ca să ajungem și la anul Paști frumoase, iar după moarte să ne vedem iarăși în ceruri!” Apoi ciocnesc și ceilalți membri ai familiei. De obicei, cinstea de a ciocni primul oul revine celui mai în vârstă. Se crede că, făcând acest lucru, membrii familiei se vor vedea și pe lumea cealaltă.
După credință populară, e bine să ții minte cu cine ai ciocnit oul prima dată pentru că, dacă din întâmplare te rătăcești printr-o pădure, trebuie să-ți amintești cu cine ai ciocnit oul de Paști și imediat găsești drumul. Băiatul, dacă vrea să ciocnească oul cu o fată, îl încearcă să vadă dacă este tare, ciocnindu-l ușor de frunte. Fata încearcă oul băiatului în dinți.
La întoarcerea de la slujba de Înviere, creștinii pun într-un lighean un roșu și o monedă de argint, peste care toarnă apă neîncepută. Există apoi datina de a se spăla, dându-și fiecare cu oul roșu peste obraz și zicând: „Să fiu sănătos și obrazul să-mi fie roșu că oul; toți să mă dorească și să mă aștepte, așa cum sunt așteptate ouăle roșii de Paști; să fiu iubit ca ouăle în zilele Paștilor”.
Atunci când se dă cu banul pe față, se spune: „Să fiu mândru și curat ca argintul. Iar fetele zic: „să trec la joc din mână-n mână, ca și banul”, „să fiu ușoară ca și cojile de ouă, care trec plutind pe apă”.
Obiceiuri de Paști în diverse zone ale României
Fiecare regiune a României are propriile ei obiceiuri de Paști.
În zona Transilvaniei, de Paști există obiceiul „stropitului”. Băieții din sat merg la orice casă în care se află o fată și o stropesc cu parfum „ca să nu se vestejească!. Înainte de „udat!, în unele zone se recită o scurtă poezie (o frază) având ca subiect udatul.
În zona Câmpulung Moldovenesc fiecare gospodar pregătește un coș cu bunătăți și merge duminica în curtea bisericii, așteptând cu o lumânare aprinsă binecuvântarea preotului. În coșul acoperit cu un ștergar țesut cu motive specifice, se află simboluri ale protecției și ale bunăstării: semințe, ceapă, usturoi, zahăr și făină. Deasupra lor sunt așezate pasca și ouăle, bani, sfeclă, pește afumat.
În Țara Bârsei, Paștile sunt sărbătorite de întreaga comunitate. Băieții strâng ouă roșii de la fete, după care se îndreaptă spre locul de sărbătoare, unde au loc diverse întreceri, cum ar fi aruncarea buzduganului.
În Țara Moților se ia toaca de la biserică și este dusă în cimitir, unde flăcăii satului o păzesc de cei care încearcă să o fure. Dacă reușesc să o păzească, „hoții” sunt cei care plătesc pentru ospățul de a doua zi. Daca nu, chiar ei sunt „pedepsiți” să susțină sărbătoarea întregii comunități.
În Maramureș, în prima zi de Paști, copilașii cu vârsta de până la 9 ani merg din casă în casă să vestească Învierea Domnului. Gospodarii le dau câte un ou roșu. Pragul casei trebuie trecut întâi de un băiat ca să fie armonie în familie tot anul.
În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi spală limba clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe față în zorii zilei de Paşti, ca să fie frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, aşa să alerge şi feciorii la ele. Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc fetele care le sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a-și arăta consimțământul la sentimentele lor, trebuie să le oferă un ou roşu.
Paștele mic și Paștele Blajinilor
Duminica imediat următoare Învierii, Duminica Tomii, se mai numește și Paștele mic. În această zi, prin sate, încă se mai fac hore. Mai demult, tinerii se legau frați „de sânge”.
În prima luni din a doua săptămână de după Paste se serbează Paștele Blajinilor, Paștele Morților, Paștele Rohmanilor sau Mătcălăul. Despre Blajini se crede că sunt ființe mitice, care locuiesc în Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei, se crede că ar fi copiii nebotezați, morți după naștere sau oamenii de demult, cu o credință mai curată.
La această sărbătoare, se împart bucate pentru morți, cu credința că acum sufletele lor sunt slobode și se pot înfrupta din acestea. Celor ce nu împart se spune că le vor cere morții noaptea. Se făceau, în unele locuri, sărbători câmpenești, unde oamenii mâncau ouă roșii și încondeiate (ale căror coji se dădeau pe apă curgătoare) sau colaci. Sărbătoarea este mai puțin ținută în ziua de azi.