- Muzeului de Artă din Ploiești a evaluat unul dintre tablourile lui la 3,5 lei.
- O altă lucrare a artistului deținută de muzeu a fost evaluată la 800.000 de lei.
- Costul unei expertize este între 5 și 10% din valoarea de piață a operei.
- Ultimele evaluări făcute de instituție au fost realizate în 2017.
Tabloul lui Nicolae Grigorescu evaluat la 3,5 lei urmează să fie expus în cadrul unei expoziții de ziua Națională a României. Opera a adus în discuției modul în care statul gestionează și valorifică patrimoniul național. Avem mii de opere de artă care stau ascunse în depozite neconforme cu standardele muzeale internaționale. Însă atunci când vrem să facem o impresie bună ne amintim brusc de valoarea lor culturală.
Cu muzee pline de opere evaluate sub nivelul pieței, cine răspunde pentru lipsa de interes în valorificarea tablourilor și sculpturilor lăsate de mari artiști? Și putem discuta de cultură într-o țară care nu dă nici 5 lei pe un tablou realizat de unul dintre cei mai cunoscuți artiști Români?
Ce ne spune expunerea unei opere subevaluate despre gestionarea patrimoniului cultural de către instituțiile statului?
Sunt subliniate trei aspecte.
În primul rând, avem lipsa interesului din partea instituțiilor. Întrucât, evident, în momentul în care te confrunți cu asemenea lipsuri, ai așteptarea ca, la un moment dat, cineva să vină și să-ți sublinieze problema și, mai mult decât atât, să vină și cu niște soluții pentru a pune în valoare aceste lucrări.
Avem și lipsa resurselor, pentru că, în mod evident, muzeul chiar a spus că o asemenea evaluare ar fi extrem de costisitoare.
Procentul cerut de evaluatori este între 5 și 10% din valoarea de piață a operei, ceea ce ar însemna că, dacă te confrunți cu o lucrare care valorează peste 250.000 de euro, poți ajunge să dai 25.000 de euro pe expertiză.
Și, în al treilea rând, trebuie să ne amintim de perspectiva pe care românii au avut-o asupra artiștilor naționali. Până la urmă, noi am refuzat inclusiv operele lui Brâncuși în momentul în care artistul a dorit să ne doneze lucrările care se regăsesc acum în atelierul lui din Paris.
Deci avem un cumul de factori care ne fac să nu putem evidenția valoarea operelor pe care le avem în muzee în momentul de față.
Muzeul de Artă din Ploiești a spus că nu beneficiază de fondurile necesare pentru a face aceste evaluări
Problemele se ridică nu doar la nivel de valoare în sine, pentru că nu trebuie doar să ne lăudăm cu faptul că avem opere de milioane de euro.
În primul rând, ne ajută să conștientizăm mai bine patrimoniul, ne ajută să înțelegem bogăția pe care țara noastră o are.
Iar în legătură cu ceea ce ai spus tu, în legătură cu parcursul instituțional normal, există niște norme extrem de complexe și niște metodologii foarte stufoase prin care se face această apreciere, această evaluare.
Birocrația ne sufocă, ca în orice domeniu. Avem munți și munți de cereri care trebuie făcute la Ministerul Culturii. Ministerul Culturii trebuie, după aceea, să meargă și să găsească fondurile.
Și avem, evident, și standarde foarte rigide.
Noi, totuși, ar trebui să înțelegem că evaluarea ne-ar ajuta inclusiv în contextul în care, nu știu, să spunem că un muzeu ar dori să facă un schimb cu alte muzee din Europa sau din lume și ar putea să facă o apreciere asupra valorii pe care o trimite, respectiv asupra valorii pe care o primește.
Este un procedeu absolut normal, care se vede în toate muzeele de artă, și aceste lucruri sunt în detrimentul oamenilor care ar putea să aibă acces la o plajă mai mare de opțiuni în ceea ce privește operele la care sunt expuși.
Mai mult decât atât, Grigorescu, totuși, este unul dintre cei mai importanți artiști din România.
Este un pictor care a modelat felul în care noi înțelegem arta plastică, în special pictura.
Iar în momentul în care tu afirmi că nu avem fonduri pentru o asemenea investiție, nu avem fonduri pentru a ne da seama care este valoarea unei opere, tu spui că fondurile din cultură ar trebui duse în zone puțin mai importante, iar asta tinde să creeze furia oamenilor și a celor care vor să îl aprecieze pe Grigorescu la valoarea lui adevărată.
Cum muzeele pot gestiona mai bine această situație?
Din sumele pe care muzeul le are, mare parte sunt primite de la minister. Vânzarea de bilete nu reușește să acopere necesarul lor. Am văzut o sumă undeva pe la 10% din bugetul anual necesar.
Deci tu ai avea nevoie de un parteneriat public-privat care să reușească nu doar să atragă oamenii, dar și să atragă sponsorii, în cele din urmă.
Nu îți interzice nimeni ca, în cadrul unei expoziții de artă, să atragi corporații care să sponsorizeze, care să doneze, care să-și evidențieze inclusiv brandul lor personal în cadrul unor expoziții, dacă e cazul.
Lucrurile astea se văd în muzee din întreaga lume, până la urmă.
Noi avem o reticență, avem o cultură conservatoare, care e foarte rezistentă la schimbare, iar în zona artistică, cu atât mai mult, cu cât noi nu prea avem această tradiție a privaților care sponsorizează muzee și galerii, la fel cum vedem în alte țări, în Franța, în Italia, în Anglia, în Statele Unite ale Americii.
Deci direcția pe care noi ar trebui să o avem este de a implica privatul pe cât posibil și de a înțelege că statul, în direcția artistică, are niște limitări puternice, iar operele, din păcate, vor rămâne în condiții nedemne de a fi expuse.
Mai mult, aș vrea să adaug: chiar și eu, acum câțiva ani, am mers într-unul dintre marile muzee din România. Nu voi spune care, evident, dar am văzut că lipsea cu desăvârșire aerul condiționat în timpul verii.
Ori să expui tablouri, unele vechi de sute de ani, la temperaturi de 40–50 de grade, ba chiar mai mult, într-un spațiu închis, nu reprezintă chiar o modalitate ideală de a conserva aceste lucrări.
Și atunci ne întrebăm: dacă condițiile nu sunt bune, dacă nu ne putem descurca, de ce nu suntem dispuși să avem o altă abordare?
