Europa şi criza din Ucraina

Săptămâna trecută, cea mai înaltă instanţă judecătorească a Uniunii Europene a stabilit că Bruxellesul poate opri finanţarea statelor membre care încalcă statul de drept, astfel respingând o contestaţie legală făcută de Ungaria şi Polonia. Hotărârea oferă Comisiei Europene posibilitatea de a impune anumite sancţiuni Budapestei şi Varşoviei, inclusiv suspendarea plăţilor către ambele ţări din bugetul UE. Aceste plăţi se ridică la miliarde de euro şi sunt importante pentru ambele state în vederea susţinerii economiei.

Ceea ce este important este că decizia, care s-a lăsat aşteptată timp de un an, a fost publicată în contextul confruntării dintre Rusia şi Ucraina, într-o perioadă în care Europa trebuie să prezinte lumii unitate. Acum, însă, este posibil ca instanţele judecătoreşti să nu fie tot timpul conştiente de realităţile din afara sălilor de judecată, însă nu şi de realităţile copleşitoare. Mă îndoiesc că la două zile după Pearl Harbor, un judecător american ar fi putut să condamne un grup de marinari americani pentru o ceartă la beţie; le-ar fi dat avertismente severe, iar marinarii s-ar fi întors la navă. Un război avea loc, iar marinarii ar fi luptat.

Polonia şi Ungaria fac parte din linia care merge de la Mare Baltică la Marea Neagră şi care ar absorbi un atac al Rusiei asupra Europei. Cel mai probabil, nu va avea loc un astfel de atac, însă „cel mai probabil” nu este o expresie prea mult apreciată în istoria geopoliticii. Polonia păzeşte Câmpia Nord-Europeană, cale de invazie – în ambele direcţii. Teama Poloniei şi opoziţia acesteia faţă de Rusia fac parte din ADN-ul ţării. Recent, a cumpărat tancuri în valoare de 6 miliarde de euro de la SUA. Acele tancuri vor fi plasate între Belarus şi Germania. Decizia Curţii Europene de Justiţie nu doar că oferă Bruxellesului autoritatea legală de a schimba direcţia banilor oferiţi Poloniei, ci îi arată că pentru UE este vorba, ca întotdeauna, despre afaceri. Polonia s-ar putea confrunta cu vechiul său inamic, însă UE nu are isteţimea de a amâna decizia.

Situaţia din Ungaria este diferită de cea din Polonia. Viktor Orban, prim-ministrul Ungariei, l-a vizitat pe preşedintele rus Vladimir Putin la scurt timp după ce a început criza din Ucraina. Acesta a transmis că este de acord cu cererile lui Putin privind garanţiile de securitate şi, astfel, a semnat un acord excelent pentru gaz natural rusesc la reducere. Ungaria nu are o importanţă strategică atât de mare precum are Polonia, însă apropierea de Rusia în această perioadă nu este în interesul celor care se confruntă cu un posibil atac. UE ar trebui să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a scoate Ungaria din relaţia cu Rusia şi a o atrage în sistemul european, însă, în loc să facă acest lucru, a ales să pedepsească Budapesta şi să o ameninţe cu retragerea fondurilor. Orban nu este în minoritate în Ungaria când vine vorba despre neîncrederea în UE, iar acţiunea blocului în acest moment reduce şansele atragerii Ungariei înapoi în sistem.

Europa este un loc straniu. Pe de-o parte, liderii europeni din  Germania şi Franţa s-au unit cu Statele Unite în această criză. Ambele ţări sunt conştiente de fragilitatea frontului estic al Europei şi de nevoia întăririi acestuia. Polonia şi Ungaria sunt membre NATO şi, prin urmare, Polonia ar trebui susţinută din toate punctele de vedere, în timp ce Ungariei ar trebui să i se reamintească beneficiile apartenenţei la NATO, precum şi obligaţiile acesteia. Pe de altă parte, în ciuda declaraţiilor făcute de marii lideri europeni, de mobilizarea şi politica NATO, UE pare să ignore pericolele şi a permis impunerea măsurilor, în acest moment, împotriva a două state membre NATO, unul fiind angajat în apărarea Europei, iar altul căutând a fi convins.

Aşa cum am spus şi la început, instanţele judecătoreşti ar trebui, de obicei, să ignore ceea ce se întâmplă în jurul lor – sau cel puţin să pretindă că fac asta. Însă există momente când este imposibil să ignori realitatea. În acele momente, prudenţa şi capacitatea de a măsura importanţa unui lucru ar implica amânarea unei decizii care contravine nevoilor esenţiale. Iar când judecătorii sunt incapabili de a înţelege realitatea, un alt judecător retras învită pe cineva la prânz.  Ştiu că sistemul legal al UE este atât de curat încât nevoile Europei nu pătrund în minţile lor. Însă realitatea este că nu sunt de fapt nici atât curaţi, nici atât de orbi. Există ceva maliţios în a acţiona aşa cum au făcut-o ei.

Ceea ce contează nu este dacă acţiunile Rusiei sunt reale sau inventate. Realitatea este că, încă din 1991, a apărut o gândire îngustă în Europa potrivit căreia singurul lucru care ameninţă Europa este reprezentat de fricile exagerate ale americanilor şi că statul de drept se ridică deasupra realităţii tancurilor. Acest lucru este o bătaie de cap pentru SUA, însă un pericol pentru Europa. Există pericole serioase (că masarea trupelor militare ale Rusiei este un pericol sau nu este irelevant), iar Europa poate să le ignore sau să le evite. Statul de drept nu stă deasupra forţei militare. Iar acest lucru este bine ştiut de către Europa.

Decizia de a impune sancţiuni Poloniei şi Ungariei nu este punctul central al istoriei. Însă derivă dintr-un sistem de legi şi guvernări care ignoră în mod deliberat ceea ce se întâmplă.

Dr. George Friedman este fondatorul şi preşedintele companiei Geopolitical Futures (GPF) şi fondatorul agenţiei de analize Stratfor, pe care a condus-o până în anul 2015. Totodată, George Friedman este autorul a numeroase lucrări pe teme de geopolitică, inclusiv „Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI” (inclusă pe lista de bestselleruri a NYT).