- CSIS susține că descurajarea se bazează pe trei elemente: capacitate, credibilitate și comunicare.
- România are o industrie de apărare slabă și o capacitate redusă de producție militară.
- Lipsa investițiilor și problemele de management împiedică dezvoltarea industriei de apărare.
- O mare parte din tehnica militară românească este învechită și necesită modernizare.
- NATO și partenerii europeni pun accent pe dezvoltarea capacităților industriale de apărare.
- România nu a reușit să profite de noul context pentru a-și consolida poziția strategică.
- Credibilitatea statului este afectată de instabilitatea politică și de lipsa unei viziuni clare în domeniul securității.
- Rapoartele privind războiul hibrid arată că Rusia exploatează vulnerabilitățile existente în România.
Recent, analiştii americani au pus sub semnul întrebării capacitatea SUA de descurajare a unei ameninţări din partea unor actori precum Rusia, China şi Coreea de Nord, pe fondul războiului din Iran, care a arătat că până şi o superputere ca SUA poate avea stocurile afectate de o lipsă de strategie/viziune clară faţă de un inamic subestimat, precum Iranul.
SUA au consumat 65% din stocurile de rachete interceptoare, arăta un raport publicat săptămâna aceasta, rămânând cu doar 700-800 de rachete interceptoare pentru Patriot în stoc, scrie Monitorul Apărării și Securității. Asta înseamnă că, într-un atac asupra teritoriului american, precum cel care are loc în Ucraina, SUA ar avea dificultăţi în apărarea tuturor punctelor strategice. Pornind de la aceste probleme întâmpinate de SUA – şi recunoscute şi la nivel oficial – ne întrebăm cum stă România la capitolul capacitate, credibilitate şi comunicare, elemente esenţiale pentru descurajarea unei ameninţări, potrivit experţilor.
CSIS scrie că descurajarea se bazează pe cele trei „C”-uri: capacitatea, credibilitatea şi comunicarea.
Capacitatea se referă la mijloacele militare disponibile şi dacă un stat dispune de capabilităţi suficient de avansate pentru a împiedica adversarul să obţină câştiguri sau pentru a-i impune costuri semnificative. În absenţa unei baze industriale capabile să susţină un conflict de lungă durată, adversarii vor diminua importanţa chiar şi a celor mai sofisticate sisteme de armament, deoarece ştiu că pot câştiga prin uzură.
Credibilitatea ţine de comportamentul care demonstrează hotărârea şi voinţa de a acţiona. În lipsa unor stocuri consistente de muniţii, adversarii vor pune sub semnul întrebării reputaţia unei ţări privind determinarea sa, apreciind că, deşi ar putea pierde schimbul iniţial de lovituri, ar avea şanse să prevaleze într-un conflict prelungit, bazat pe uzură.
Comunicarea presupune transmiterea clară a intenţiilor, a liniilor roşii (pragurilor de toleranţă) şi a consecinţelor pe care le-ar atrage depăşirea acestora.
Luând aceste trei aspecte, ne uităm la România şi prin prisma ultimelor evenimente de securitate de pe teritoriul ţării, care au demonstrat că Rusia testează reacţia autorităţilor româneşti la incursiuni ilegale cu drone.
Când vine vorba de capacitatea industrială a României în domeniul apărării, nu de puţine ori ni s-a transmis că există probleme serioase în România. Industria naţională de apărare nu mai produce de mult timp cantităţi mari de arme, iar pe altele nu le mai produce deloc şi, mai mult decât atât, în ultima perioadă, s-a confruntat şi cu probleme de corupţie, ca cele mai recente anchete desfăşurate de DNA la directorii de la UMB şi Plopeni, precum şi investigaţiile de la Cugir. Mai mult decât atât, la Cugir angajaţii au protestat, în urmă cu două luni, din cauza salariilor mici şi a condiţiilor de muncă.
Marii producători internaţionali de arme au transmis, în contextul SAFE, că România are nevoie de investiţii masive pentru pornirea unor linii de producţie în ţară pentru diverse tipuri de arme, de aceea, nici nu se poate ajunge la nivelul dorit de localizare. Totodată, nici nu comandă într-atât de multe arme (de exemplu, elicoptere H225M) încât companiile să vadă drept profitabile investiţiile în fabricile de la noi.
Un alt exemplu care demonstrează că România încă nu are capacitate industrială militară este Şantierul Naval de la Mangalia, acest parteneriat public- privat care nu reuşeşte să se pună pe picioare, în ciuda unor strategii puse la cale de Radu Miruţă şi alţi oficiali de salvare a acestuia. După ce au fost daţi afară 1.000 de angajaţi, şantierul a fost scos la vânzare (la suprapreţ, din cauza unor „găuri” financiare) aşteptându-se ca Rheinmetall, compania care a câştigat contractul pentru cele două OPV-uri şi vedete de scafandru, să se prezinte la licitaţie şi să salveze situaţia. Rheinmetall nu s-a prezentat nici la a doua licitaţie, preţul fiind încă mult mai mare decât valorează şantierul. Radu Miruţă dă asigurări că această companie germană este „obligată” contractual să cumpere şantierul.
Şi la Ankara, la summitul NATO, s-a discutat despre necesitatea întăririi capacităţii industriale militare. De fapt, acesta şi este un element central al NATO 3.0 – reducerea independenţei militare (atât din punctul de vedere al personalului, cât şi al echipamentelor) a Europei de SUA. Acest lucru se poate face doar prin dezvoltarea unor capacităţi de producţie de arme şi achiziţii în comun între statele europene. Achiziţiile în comun sunt cu atât mai benefice pentru ţările care demonstrează că pe teritoriul lor se pot produce armele. Răzvan Pîrcălăbescu, şeful ROMARM, chiar transmitea după summitul NATO că a trimis propuneri de reorganizare şi reformă la Ministerul Economiei, Administraţia Prezidenţială şi Guvern, însă nu ştim cum au fost primite aceste propuneri.
Dacă ne gândim la echipamente militare moderne şi avansate, putem să aruncăm o privire la lista programelor SAFE pentru a vedea ce tehnologie avansată are (sau va avea) Armata României. Cu arme de asalt din anii 70, tancuri T-55 şi TR-85M1, nu putem spune că suntem în categoria ţărilor inovatoare în apărare.
Revenind la conceptul iniţial prezentat – capacitate – putem deduce că, în acest moment, cel puţin, România nu îl are şi nici nu se întrevede o viziune spre dezvoltarea sa.
Al doilea concept esenţial este credibilitatea.
România a fost mulţi ani o ţară care şi-a urmat interesul printr-un „echilibru” (uneori, tradus prin lipsă de acţiune) la nivel internaţional. În ultimii ani, însă, acest echilibru a fost greu de menţinut, din cauza tot mai multor conflicte la nivel internaţional (războiul din Ucraina, dintre Israel şi Hamas, SUA şi Iran), tensiuni diplomatice (impunerea de tarife, declaraţiile lui Donald Trump faţă de Groenlanda, Canada şi alte ţări europene membre NATO) şi a unor activităţi hibride (dezinformare, acţiuni de sabotaj, survolări ale unor drone neidentificate asupra unor puncte strategice europene). În tot acest context, echilibrul nu mai este cartea câştigătoare. Se stabilesc tabere, se conturează viziuni, se urmăreşte interesul naţional, se încearcă obţinerea, la nivel internaţional, a cât mai multor parteneriate care să descurajeze inamicii externi ai Europei.
România nu a fost prinsă de acest val de reconturare a viziunii, la nivel internaţional, pentru că se confrunta, la nivel intern, cu corupţie, alegeri anulate, dezinformări şi confuzie, tot mai multă confuzie. Practic, a cam trecut trenul schimbării pe lângă România.
Ne-am dus la NATO cu aşteptarea ca Washingtonul să ne laude pentru cât la sută din PIB dăm pe apărare, deşi nu am demonstrat, în ultimii doi-trei ani, cel puţin, că ştim să-i cheltuim „cu cap”. Alte aşteptări nu am avut, cu toate că trăim poate cel mai important moment din istoria Alianţei Nord-Atlantice. România stă pe margine, priveşte, dar nu spre a vedea care-i trendul şi spre a-l urma, ci pentru a nu fi băgată în seamă, pentru a nu fi deranjată din propria-i letargie. Sperăm o reapropiere de SUA, dar nici măcar vizita de la Casa Albă nu se conturează, asta deşi a reuşit să dea mâna cu Donald Trump, în Biroul Oval, până şi preşedintele sirian, fost membru al unei grupări identificate de mulţi ca fiind teroristă.
Dacă la nivel diplomatic lucrurile nu sunt roz, nici când vine vorba despre ce se întâmplă în plan naţional nu stăm mai bine. Liderii politici, conducerea ţării, în frunte cu preşedintele, nu reuşesc să mai aibă credibilitate în faţa românilor. Acesta este, poate, unul dintre cele mai grave aspecte, care denotă orice mai puţin capacitate de descurajare a unei ameninţări.
Recent, un raport al New Strategy Center, arăta că suntem în război hibrid, dar nu pentru că Rusia ar fi avut neapărat intenţia de a desfăşura un astfel de război în România, ţară NATO, ci pentru că a văzut care ne sunt vulnerabilităţile (multe la număr) şi a profitat de ele.
Un exemplu în acest sens poate fi chiar şi intrarea ilegală în spaţiul aerian românesc a zeci de drone ruseşti, de la începutul războiului din Ucraina până în prezent.
În România, a fost provocată prima victimă de pe teritoriul NATO, din cauza războiului din Ucraina. În România, a explodat o dronă maritimă, într-un port, foarte aproape de zone civile. Cu toate acestea, abia în urmă cu două săptămâni au fost doborâte trei drone ruseşti, cu rachetele de pe avioanele F-16. Acest lucru arată cât de întârziate ne sunt reacţiile în cazul unui posibil conflict. Despre stocuri de muniţii nu mai vorbim, căci din cele între 150-200 de rachete interceptoare pe care se presupune că le avem în stoc, trei am folosit doar în trei zile consecutive, pentru că nu am reuşit, în ultimii ani, să cumpărăm drone interceptoare de câteva zecii de mii de euro bucata (sau chiar mai ieftine!).
Comunicarea: una dintre cele mai vizibile vulnerabilităţi. În situaţii de criză, România nu comunică, ci ezită, se ascunde şi, când, în sfârşit, iese din bârlog, mai rău, provoacă o confuzie.
Comunicarea strategică nu reprezintă un concept nou. Apare în manualele NATO, vechi de zeci de ani. Cu toate acestea, lipseşte cu desăvârşire de la cel mai înalt nivel al instituţiilor din România. Acest lucru a fost demonstrat în repetate rânduri, dar, mai ales, în cazul incidentelor de la Galaţi şi Constanţa. Pe lângă întârzierea reacţiei, declaraţiile făcute de multe ori provocau mai multe semne de întrebare. Lipsa unei comunicări eficiente se vede şi în încercările MApN de a urma diverse trenduri din social media pentru a recruta în Armată: de exemplu, după un incident de la Tulcea, MApN a publicat pe Facebook un mesaj în care cerea internauţilor să prindă dronele singuri, printr-un joc, în condiţiile în care românii din Tulcea şi Galaţi primesc mesaje Ro Alert constant care îi avertizează de pericolul dronelor.
Mai mult decât atât, tot la capitolul lipsă de comunicare strategică ar putea intra şi modul în care a fost scrisă Strategia Naţională de Apărare a ţării, în care s-au folosit termeni precum „independenţă solidară”, care au stârnit multe reacţii, mai ales de la experţi, care cereau o clarificare a termenului. Dacă la nivel intern sunt experţi care doresc clarificări pentru unul dintre cele mai importante documente ale ţării, atunci statele aliate, care aşteaptă publicarea acestor strategii pentru a-şi înţelege partenerii, ar putea avea chiar mai multe semne de întrebare.
Ni se spune că nu există niciun pericol la adresa României din partea Rusiei, apoi ni se comunică faptul că incidente precum cele în care intră drone ruseşti în România ar putea să se mai întâmple.
Ni se spune că au fost luate măsuri de apărare a porturilor româneşti, apoi că am cerut Ucrainei să îşi autodetoneze droele înainte de a ajunge în apele teritoriale româneşti.
Ni se spune că alegerile au fost anulate din cauza interferenţei ruseşti, dar nu ni se arată şi dovezile, raportul care să demonstreze acest lucru şi să pună capăt conspiraţiilor.
Ni se spune că dezinformarea este o problemă naţională, dar cei care contribuie la dezinformare sunt chiar cei de la conducerea ţării. Şi de aici pleacă lipsa unei comunicări eficiente.
Singuru şi cel mai important element de descurajare pe care îl are România este apartenenţa la NATO. Însă, într-o perioadă în care chiar NATO trece printr-un proces de transformare, dacă nu ne aliniem, dacă nu ne reorganizăm să prindem trendul, riscăm să fragilizăm chiar şi această apartenenţă.
