Ion Cristoiu: Caragiale despre „starea bolnăvicioasă a publicisticii româneşti” 

Ion Cristoiu Ion Cristoiu-editorial
  • Ion Cristoiu: Regretatul Ion Raţiu mi-a atras atenţia asupra unui truc folosit cu hărnicie de Pamfil Şeicaru în comentariile sale de la Curentul: invocarea unui autor străin pentru a conferi autoritate punctelor de vedere ale gazetarului român în chestiuni tipic dîmboviţene.
  • Ion Cristoiu: În comentariul intitulat Prostia în viaţa noastră publică din Voinţa naţională, 20 august 1885, gazetarul se ocupă de „starea bolnăvicioasă a publicisticii româneşti şi îndeosebi a celei politice”. Marele satiric dă curs astfel unei teme de esenţă a scrisului său: Contribuţia presei la tîmpirea poporului
  • Ion Cristoiu: Comicul izvorăşte fundamental din contrastul dintre pretenţie şi realitate. Cel puţin la personajele lui Caragiale. Conu Leonida se pretinde un gînditor social-politic. În realitate, e un semidoct. Publicistul Caragiale îşi dezvăluie sursa de comic: Contrastul dintre pretenţii şi realitate.

 Ion Cristoiu: Comicul izvorăşte fundamental din contrastul dintre pretenţie şi realitate. Cel puţin la personajele lui Caragiale. Conu Leonida se pretinde un gînditor social-politic. În realitate, e un semidoct. Publicistul Caragiale îşi dezvăluie sursa de comic: Contrastul dintre pretenţii şi realitate.

1. Regretatul Ion Raţiu mi-a atras atenţia asupra unui truc folosit cu hărnicie de Pamfil Şeicaru în comentariile sale de la Curentul: invocarea unui autor străin pentru a conferi autoritate punctelor de vedere ale gazetarului român în chestiuni tipic dîmboviţene.

În istoria gazetăriei noastre, Pamfil Şeicaru nu e, în această privinţă, un inovator.

Şmecheria cu închirierea unui autor străin a fost introdusă în publicistica noastră de I.L. Caragiale.

În comentariul intitulat Prostia în viaţa noastră publică din Voinţa naţională, 20 august 1885, gazetarul se ocupă de „starea bolnăvicioasă a publicisticii româneşti şi îndeosebi a celei politice”. Marele satiric dă curs astfel unei teme de esenţă a scrisului său: Contribuţia presei la tîmpirea poporului.

Pentru a convinge că slăbiciunea gazetăriei autohtone stă în prăpastia dintre pretenţii şi realitate, Caragiale trimite la un studiu tipărit la Paris, în „Revue politique et littéraire” de Paulhan sub titlul Despre prostia la om.

Pentru I.L. Caragiale Paulhan intuieşte esenţa prostiei:

„Mai întîi prostia este după acest autor, «mai mult un chip de a înţelege rău decît a nu înţelege deloc, şi mai adesea ea se manifestă sub forma pretenţiei». Pretenţia ne loveşte prin contrastul între ceea ce ni se anunţă şi ceea ce ni se dă în adevăr.

Iată unul dintre viţiile cari se manifestă mai des în viaţa noastră publică. Să luăm de exemplu o foaie politică, fie ea de orice coloare politică. Ce ni se anunţă? După titula ei, foaie economică, politică, comercială, literară etc., ne aşteptăm să vedem aci nişte deosebite vederi asupra atîtor însemnate cestiuni dezbătute şi cercetate cît mai adînc posibil. Ce ni se dă? Mofturi, vorbe goale, o frazeologie extravagantă şi imposibilă, şi o vădită ignorare a tutulor cestiunilor propuse în dezbatere.”

Comicul izvorăşte fundamental din contrastul dintre pretenţie şi realitate. Cel puţin la personajele lui Caragiale. Conu Leonida se pretinde un gînditor social-politic. În realitate, e un semidoct. Publicistul Caragiale îşi dezvăluie sursa de comic:

Contrastul dintre pretenţii şi realitate.

2. Cele mai slabe pagini din Război şi pace al lui Tolstoi sînt cele despre Napoleon. Rusul Tolstoi nu se poate stăpîni să nu fie rus şi, în consecinţă, unui Napoleon meschin, înfumurat şi chiar puţin imbecil, îi este opus un Alexandru blagoslovit cu toate harurile. Efectul e însă invers decît cel scontat de către Tolstoi. Ca spre a dovedi consecinţele nefaste ale tendenţiozităţii Napoleon e iubit, iar Alexandru e urît. Explicaţia nu ţine de raportarea la adevărul istoric, ci de raportarea la cel psihologic, de fapt, la instinctul obiectivităţii din fiecare cititor. Chiar dacă nu am şti din istorie datele reale ale celor doi împăraţi, tot am simţi tendenţiozitatea, deformarea adevărului, pentru că deformarea adevărului produce şi cele mai slabe pagini din punct de vedere estetic.

Tendenţiozitatea lui Tolstoi e de natură naţionalistă. Mai tîrziu, pe vremea lui Stalin, se va ivi şi înflori tendenţiozitatea de natură socio-politică.

Să fi fost proletcultismul moştenirea de către bolşevici a didacticismului practicat de marii clasici ruşi?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro.