• Ion Cristoiu: Dacă ar fi să credem analiştilor, lumea întreagă a fost oarecum surprinsă de rapiditatea cu care, în 1989, s-a prăbuşit comunismul. Mulţi jurnalişti şi politicieni pariau pe rămînerea procesului din Est în hotarele perestroikăi.
  • Ion Cristoiu: O simplă privire asupra istoriei postbelice ne face să fim un pic surprinşi faţă de această surprindere. Pentru că o iscodire a anilor anteriori îi descoperă lui 1989 un precedent mult mai spectaculos: 1956, în Ungaria.
  • Ion Cristoiu: Sesizînd dezastrul, ruşii intervin. Imre Nagy e înlăturat. O dată cu el, e înlăturat şi pericolul ca sistemul să se prăbuşească. Abia în 1989, cînd comunismul obosise deja, Moscova nu mai are forţa să intervină în lagărul socialist. Procesul din 1956 poate merge pînă la capăt.

Dacă ar fi să credem analiştilor, lumea întreagă a fost oarecum surprinsă de rapiditatea cu care, în 1989, s-a prăbuşit comunismul. Mulţi jurnalişti şi politicieni pariau pe rămînerea procesului din Est în hotarele perestroikăi. Evoluţia evenimentelor i-a sfidat pur şi simplu. În cîteva luni, extraordinara presiune populară a sfărîmat zăgazurile perestrokăi, transformînd un proces ce se voia controlat de partidul comunist într-o revoluţie anticomunistă.

O simplă privire asupra istoriei postbelice ne face să fim un pic surprinşi faţă de această surprindere. Pentru că o iscodire a anilor anteriori îi descoperă lui 1989 un precedent mult mai spectaculos: 1956, în Ungaria. Dacă în 1989, cînd comunismul dădea semne limpezi de oboseală, instalarea democraţiei a uimit, ce să mai spunem de faptul că un proces identic a avut loc în 1956, cînd comunismul avea încă vigoare? Recapitulînd evenimentele din octombrie 1956 din Ungaria vom constata că acest moment de acum 40 de ani nu e altceva decît o prefigurare a ceea ce se va întîmpla în 1989.

Să ne reamintim. La 25 octombrie 1956, urmare a marilor demonstraţii populare, Ungaria intră în etapa comunismului cu faţă umană. Smulgînd acceptul sovieticilor de a pune capăt stalinismului întruchipat de Ernest Gero, Imre Nagy nutreşte iluzia că procesul se va opri aici. El nu-şi dă seama că, odată ivită fisura într-un regim totalitar, rigiditatea acestuia îl condamnă la pieire. Nefiind elastic, asemenea democraţiei, sistemul totalitar nu se poate adapta la dinamica evenimentelor. Ca orice sistem rigid, el nu poate decît să explodeze.

Recomandări

TOPUL CELOR MAI VALOROASE BRANDURI
PRIMA ROCHIE DE MIREASĂ IMPRIMATĂ 3D
MAI INVESTIM ÎN IMOBILIARE?
PE CE DAU TINERII BANII
CE MĂNÂNCI AZI
UE PUNE PIEDICI MAȘINILOR CHINEZE

E o lecţie pe care ne-o dă istoria. Monarhiei absolute franceze i-a sunat sfîrşitul în clipa cînd Ludovic al XVI-lea a convocat stările generale. Adică în clipa primei concesii făcute democraţiei. Asemănător s-au petrecut lucrurile şi cu ţarismul. Concesia făcută de Nicolae al II-lea prin convocarea primei Dume a fost crăpătura finală. Prin ea vor ţîşni, lărgind-o şi ducînd la sfărîmarea întregului stăvilar, apele pînă atunci făgăduite. Masele nu se mulţumesc cu o simplă concesie. Ele vor mai mult. Revendicările se radicalizează de la o zi la alta, într-un soi de nebunie colectivă. Pînă nu se atinge capătul radicalităţii, care e mai totdeauna excesul revoluţionar, maşinăria nu se opreşte. La noi, de exemplu, lui Jos Ceauşescu! i-a urmat, la scurt timp, Jos comunismul!

Imre Nagy vrea doar un comunism cu faţă umană, cu perestroika avant la lettre. Maghiarii vor însă mai mult: alegeri libere, reinstaurarea pluralismului, ieşirea Ungariei din Tratatul de la Varşovia. Tragedia lui Imre Nagy va fi ulterior împărtăşită şi de alţi comunişti liberali: Alexander Dubcek, Mihail Gorbaciov. E tragedia comunistului convins. A comunistului care nu ştie sau nu vrea să ştie că răul stă în însuşi sistemul comunist. El, ca şi Hrusciov, de altfel, pune teroarea stalinistă exclusiv pe seama lui Stalin. Asta în timp ce Istoria ne-o dovedeşte că Lenin e fondatorul ei. De fiecare dată cînd socialismul s-a vrut liberal, interpreţii acestei comedii tragice l-au invocat pe Lenin. Au declarat: Să ne întoarcem la adevăratul comunism, comunismul leninist, deformat de comunismul dogmatic! Cercetările ulterioare au dovedit că teroarea şedea în înseşi rîndurile sistemului. Că Lenin dacă ar fi trăit mai mult, ar fi fost mai rău decît Stalin. Semnificative rămîn din acest punct de vedere Memoriile lui Molotov publicate de Albin Michel în 1995 sub forma unor dialoguri cu Felix Ciuev. Aşa cum se desprinde din aceste memorii, Molotov nu e deloc un anticomunist. Dimpotrivă, el se dovedeşte un stalinist feroce. Reflecţiile sale despre necruţătorul Lenin sunt cu atît mai credibile cu cît se vor un elogiu adus lui Lenin. „Cine era mai sever Lenin sau Stalin?” – întreabă Ciuev, folosind eufemismul sever pentru adevăratul cuvînt: crud. „Lenin, desigur”- răspunde Molotov. „În anumite puncte mai riguros (alt eufemism n.n.) decît Stalin. Citiţi mai degrabă instrucţiunile trimise de el lui Dzerjinski. N-au fost puţine momentele cînd el a recurs la măsuri extreme, dacă acestea erau necesare. El a ordonat înăbuşirea mişcării de protest de la Tombov: să se ardă totul! Eram prezent la această discuţie. Dacă ar fi avut posibilitatea, n-ar fi tolerat niciodată nici cea mai mică opoziţie. Ţin minte că-i reproşa lui Stalin moliciunea şi liberalismul.”

Culmea! Stalin e acuzat de moliciune. Dacă n-am şti că însuşi Molotov e un adept crîncen al dictaturii, am crede că e o glumă. Nu e însă o glumă. E o mărturie serioasă, impregnată de respectul lui Molotov faţă de ceea ce el numeşte „rigurozitatea” lui Lenin. Exemplele sunt cum nu se poate mai convingătoare:

„Iată o telegramă trimisă de Lenin în 1919, la Simbirsk, oraşul său natal, comisarului regional cu aprovizionarea: <<Muncitorii înfometaţi din Petrograd şi Moscova se plîng de incompetenţa voastră. Vă somez să depuneţi maximum de energie, fără nici o formalitate, pentru a veni în ajutorul muncitorilor înfometaţi. În caz de eşec, mă voi vedea obligat de a face să fie arestată întreaga voastră administraţie şi de a o traduce în justiţie. Trebuie încetată orice astfel de activitate, să încărcaţi şi să expediaţi două convoaie, fiecare de cîte 30 de vagoane. Telegrafiaţi executarea. Dacă în patru ore n-aţi expediat grîul, aşteptîndu-i pe ţărani pînă dimineaţa, veţi fi împuşcaţi. Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului – Lenin>>. E publicat într-o culegere de scrieri ale lui Lenin, le am aproape pe toate”.

Uşor de presupus cum se vor purta cu ţăranii căpăţînoşi ce şovăie să-şi dea grîul pe nimic, activiştii astfel ameninţaţi de Lenin. Stalin era un biet copil faţă de „rigurosul” Ulianov!

Amintirile sunt culese în 1985. Trecută prin destalinizare şi perestroika, mişcarea comunistă a blamat ororile staliniste. Rămas stalinist pînă la ideoţenie, pe Molotov îl încîntă astfel de durităţi ale lui Lenin. El le reaminteşte cu o evidentă admiraţie:

„Am în memorie un alt episod: Lenin primeşte o scrisoare de la un ţăran sărac din regiunea Rostov. <<Lucrurile merg rău – scrie el – noi, săracii, departe de a fi protejaţi suntem persecutaţi>>. Ce face Lenin ? Propune crearea unui grup de studenţi de la Universitatea Sverdlov ( o universitate pentru adulţii care nu făcuseră liceul, dar care doreau să-şi ridice nivelul cunoştinţelor, un fel de Academie „Ştefan Gheorghiu” de pe vremea lui Lenin n.n.), însărcinează acest grup de a se deplasa la faţa locului şi, dacă informaţiile din scrisoare se confirmă, să fie împuşcaţi responsabilii, şi remediată astfel situaţia.

Nimic mai concret: împuşcaţi pe loc, punct, asta-i totul! Asemenea lucruri contraveneau legalităţii. Era însă necesar. Asta era dictatura, superdictatura!”

Lui Ciuev, cel ce susţine dialogul, nu-i prea vine să creadă. Are şi el, ca toţi comuniştii, imaginea unui Lenin democrat, întruchipare a toleranţei. De aceea, aducînd vorba despre executarea familiei lui Nicolae al II-lea, încearcă, şovăitor, să-l absolve pe Lenin de această crimă. Molotov i-o retează imediat:

„Nu fiţi naiv. Fără Lenin, nimeni nu şi-ar fi permis să ia o asemenea decizie. Cînd venea vorba de revoluţie, de puterea Sovietelor, de comunism, Lenin era neînduplecat”.

Ca toţi comuniştii liberali, care apelează la Lenin pentru a se putea despărţi de crimele staliniste, Imre Nagy crede că sistemul se poate corecta fără a se prăbuşi. Poporul maghiar are însă o mult mai profundă conştiinţă a istoriei. De aceea, „comunismul cu faţa uman㔄întoarcerea la idealurile lui Lenin” nu-l satisfac. Procesul revoluţionar, declanşat de demonstraţiile antistaliniste, sfîrşeşte prin a deveni revoltă anticomunistă. În doar cîteva zile, Partidul Comunist din Ungaria se destramă. În golul rămas, se reînfiinţează cu o viteză uluitoare partidele democratice.

Sesizînd dezastrul, ruşii intervin. Imre Nagy e înlăturat. O dată cu el, e înlăturat şi pericolul ca sistemul să se prăbuşească. Abia în 1989, cînd comunismul obosise deja, Moscova nu mai are forţa să intervină în lagărul socialist. Procesul din 1956 poate merge pînă la capăt.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro