Ion Cristoiu: Cum ne iluzionam în decembrie 1989 că Lumea care ne va cuceri va fi net diferită de cea Socialistă

Gândurile lui Cristoiu, sâmbătă, 12 noiembrie, la ALEPH NEWS
  • Ion Cristoiu: Ajuns în Occident, observă cu amărăciune Petru Dumitriu, îţi dai seama că şi aici omul e acelaşi, chiar dacă diferit de cel din Est prin plusul de spoială. Şi atunci realizezi tragedia, marea tragedie: Lumea e finită; pentru tine nu mai există iluzia unei alte lumi, diferite radical de cea din Est.
  • Ion Cristoiu: Aşa am trăit cu toţii postdecembrismul. Ne iluzionam înainte că lumea care ne va cuceri va fi spectaculos diferită de cea socialistă. Fireşte, diferită e, dar nu radical. Esenţa e aceeaşi cu esenţa Lumii din Estul comunist.
  • Ion Cristoiu: Comuniştii foloseau făgăduielile despre viitor pentru a ne trage pe sfoară. Procedează astfel politicienii zişi democraţi? Pe vremea comunismului Securitatea era adevărata Stăpînă a ţării. Nu e azi Stăpâna ţării tot Securitatea, chiar dacă s-a vopsit democratic?

Ion Cristoiu: Ajuns în Occident, observă cu amărăciune Petru Dumitriu, îţi dai seama că şi aici omul e acelaşi, chiar dacă diferit de cel din Est prin plusul de spoială. Şi atunci realizezi tragedia, marea tragedie: Lumea e finită; pentru tine nu mai există iluzia unei alte lumi, diferite radical de cea din Est.

Cum de a reuşit Sadoveanu să scrie un roman atît de prost? Pentru un nou capitol din Istoria literaturii proletcultiste, recitesc romanul Mitrea Cocor, de Mihail Sadoveanu. Mai înainte, am parcurs şi am făcut semne pentru citare Prizonier la ruşi. Note din lagăr, o broşură semnată în 1946 de un anume Valeriu Câmpeanu, la editura Eminescu, colecţia Biblioteca relaţiilor româno-ruse, de o rar întîlnită falsificare a realităţii. Ai impresia că autorul, care dă nume şi date exacte, n-a fost în prizonierat la ruşi, ci într-o vacanţă de lux pe Coasta de Azur. În Mitrea Cocor dau peste aceeaşi imagine de vrajă a vieţii din lagăr, deşi autorul e Sadoveanu, iar cartea nu e o broşură de propagandă, ci ditamai romanul. Acum, la relectură, amuzîndu-mă la constatarea că toate delegaţiile din România şi cred că şi din alte ţări erau duse automat la colhozul de la Tarasovca, realizez cît de nesadovenian e Mitrea Cocor. Şi nu mă refer la maculatura proletcultistă, ci chiar la pasajele pur sadoveniene. Cum o fi dat gata acest roman Sadoveanu? Cred că i-a fost greu, imens de greu, dacă mă gîndesc că un scriitor de geniul lui scrie bine şi cînd doarme.

*

De ce a pierdut Napoleon la Waterloo. Senzaţională această carte a lui Dominique de Villepin, Les Cent-jours, despre Cele o sută de zile ale lui Napoleon la revenirea de pe Elba. Împăratul e văzut din perspectivă politică, o noutate într-o istorie obsedată de Personajul Napoleon. Din analiza întreprinsă de Villepin rezultă fără echivoc că Napoleon era condamnat să piardă la Waterloo. Venise din Elba la Putere după un Ludovic al XVIII-lea care promovase un regim liberal. În plus, Grasul de rege era un tip de treabă, surprins de Dumas, în Contele de Monte Cristo, însemnînd pe file de clasici latini. După anii sîngeroşi ai Împăratului, notabililor, cei mai mulţi iviţi pe timpul Imperiului, li se oferiseră ani de pace, de tihnă, de cheltuire a banilor cîştigaţi cu preţul sîngelui în Războaie. Noua nomenklatură, prin nimic tulburată (afară doar de momente stînjenitoare din saloane, cum s-a petrecut cu nevasta lui Ney), vrea să se bucure de privilegii. Banul e acum la putere. Şi cei care au bani se simt bine sub un Rege delăsător, care nu-i scoală de dimineaţă, nu-i pune să scoată sabia, nu-i obligă să muncească, aşa cum făcea Napoleon. 

*

Lumea e finită. Lectură din Extremul Occident, romanul scris de Petru Dumitru după ce-a fugit în Vest. Îmi notez pe un stick lipit pe ultima pagină – soluţie pentru a evita mîzgălirea – pasajul în care Petru Dumitriu expune teza sa a Lumii finite.

Noi, cei din Est, zice autorul în 1960, trăim cu iluzia că într-o altă parte a lumii e raiul pe pământ, o realitate diferită de a noastră prin faptul c-a rezolvat, ca-n utopia lui Iisus Christos, toate problemele ivite din nenorocita fire umană. Ajuns în Occident, observă cu amărăciune Petru Dumitriu, îţi dai seama că şi aici omul e acelaşi, chiar dacă diferit de cel din Est prin plusul de spoială. Şi atunci realizezi tragedia, marea tragedie: 

Lumea e finită; pentru tine nu mai există iluzia unei alte lumi, diferite radical de cea din Est. 

Aşa am trăit cu toţii postdecembrismul. Ne iluzionam înainte că lumea care ne va cuceri va fi spectaculos diferită de cea socialistă. Fireşte, diferită e, dar nu radical. Esenţa e aceeaşi cu esenţa Lumii din Estul comunist. Comuniştii foloseau făgăduielile despre viitor pentru a ne trage pe sfoară. Procedează astfel politicienii zişi democraţi? Pe vremea comunismului Securitatea era adevărata Stăpînă a ţării. Nu e azi Stăpâna ţării tot Securitatea, chiar dacă s-a vopsit democratic?

Notez pentru o dezvoltare ulterioară geniala descriere a isteriei stîrnite în oraşul eroului din Extremul Occident de venirea cu avionul a unei vedete. Petre Dumitriu îşi exersase talentul în surprinderea mulţimilor în comunism. Iată la fel de talentat în surprinderea mulţimilor în capitalism.

*

Marele poet-prozator Eminescu. În maşină, mergînd spre Sinaia, la radioul pus pe RRA aud o actriţă recitind: „Dintre sute de catarge / Care lasă malurile, / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile?” 

Moderatorii se joacă de a un concurs cu premii în nişte cărţi. Primul ascultător care sună şi spune ale cui sînt versurile primeşte un colet de cărţi, scos la publicitate de o editură care şi aşa trebuia să le dea la topit. Eu însă, auzind Care lasă malurile, îmi spun, privind în oglinda retrovizoare şi întrebîndu-mă ce vrea boul din spate care-mi face semn cu farurile, tresar la ceea ce am numit totdeauna verbul genial al lui Eminescu, verb de prozator – ziceam şi zic eu –, care învie o imagine moartă prin clişeizare: 

Vasele plecînd de la ţărm. 

Pentru Poet, vasele nu pleacă de la ţărm, vasele, catargele aici, lasă malurile.

 Verbul ales dă poezie unui act banal de navigaţie şi în acelaşi timp înnoieşte o imagine veche. 

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro