- Ion Cristoiu: Reţin în vederea unei citări nici eu nu ştiu cînd textuleţul lui Constantin C. Bacalbaşa: O minciună: „Cea mai mare minciună constituţională este că: «toate puterile purced de la naţiune». Adevărul este că de la naţiune nu purcede decît o singură putere: banii din impozite.”
- Ion Cristoiu: Spre final cu Cumpăna luminilor, roman de Nicolae Jianu, publicat în 1951 la Editura Tineretului, distins cu Premiul de Stat clasa a II-a. Abia acum realizez marea problemă a prozei şi teatrului din anii stalinismului. Creaţia trebuia să aibă neapărat un moment cu acţiunea duşmanului de clasă. Abordarea duşmanului nu era însă de ici de colea. Se impunea respectarea anumitor norme.
- Ion Cristoiu: Patriarhul Nicodim a mers la Moscova şi contau declaraţiile sale tiribombiste despre Stalin şi despre amiciţia româno-rusă. După decembrie 1989 presa BOR a dus o campanie pentru a ne convinge că Patriarhul Nicodim făcuse asta contra inimii sale şi chiar înfăptuise gesturi de dizidenţă. Un fals de proporţii!
1. Pe catedră – aşa i se spune pupitrului de la care, profitînd de supraînălţarea deasupra sălii cu noi, muritorii cititori, custodele se uită la noi de sus – întors de la cafeaua concepută exclusiv ca benzină (n-am zis în viaţa mea, Hai la o cafeluţă!), văd lăsată acolo spre trimitere în depozit o publicaţie A4 cu un titlu care mă atrage: Ziarul Presei. Ia te uită! mă uimesc eu tainic, a fost şi un ziar al Presei, subintitulat, bag seama, Organ al tuturor ziariştilor. În perspectiva trimiterii în adîncimile depozitului, Ziarul presei stă alături, pe catedră, cu o altă foaie foicică, Cupidon, pe a cărei primă pagină citesc titlul editorialului Jos rochiţa! Ca să vezi, cărui scop sublim îi închina un condei truda frunţii sale! Iau Ziarul presei şi-l scanez poate pentru a-l reproduce pe blog. Anul I, nr. 1 septembrie 1890, citesc pe frontispiciu, trăgînd concluzia că prin tuturor ziariştilor se înţelegeau ziariştii puţini ai finelui de secol XIX în România Mică. Mă fac să zîmbesc precizări precum Abonamente nu se primesc, Anunciurile trebuie adresate casierului Socităţii, Redacţia şi Administraţia La localul Societăţii presei, strada Doamnei, 12 (Palatul „Naţionala”), Ziarul nu apare de cît în zilele de serbări, Articolele de polemică nu sînt admise. Reţin în vederea unei citări nici eu nu ştiu cînd textuleţul lui Constantin C. Bacalbaşa: O minciună:
„Cea mai mare minciună constituţională este că: «toate puterile purced de la naţiune». Adevărul este că de la naţiune nu purcede decît o singură putere: banii din impozite.”
Mai păstrez, deşi autorul – C. Colescu-Vartic – nu-mi spune nimic, aserţiunea de pe ultima pagină a foii:
„Dacă vreţi să cunoaşteţi starea morală şi intelectuală a unei naţii, uitaţi-vă la presa ei.”
Din curiozitate cer de la depozit publicaţia Jos Monopolul Cîrciumăritului, descoperită cînd căutam la fişier ziare şi reviste avînd în titlu cuvîntul Jos! Pentru un eseu mai amplu, scanez multe pagini, mai ales pagini întîi, cele care se vor drapele de luptă ale oricărei foi de luptă. Notez pe scurt, pînă la momentul eseului:
Publicaţia apare la Focşani mai întîi şi la Panciu mai apoi. Editată de un grup de podgoreni, are toate datele publicaţiilor scoase pe banii redactorilor. Nu puţine sînt chemările la acordare de subvenţii şi la plata abonamentului.
Din cîte înţeleg, foaia apare un timp (săptămînal cam vreo doi ani, mult pentru o publicaţie căreia azi i-am zice de nişă) drept formă de revoltă a podgorenilor faţă de o Lege impusă de Emil Costinescu ( ministru Liberal al Finanţelor între 18 iulie 1902 – 20 decembrie 1904) în favoarea cîrciumarilor şi în defavoarea podgorenilor. Nu ştiu ce conţine legea, prin urmare, nu-mi dau seama cît de tare îi nedreptăţea legea pe cei din judeţul meu, Vrancea. Ştiu însă sigur că sînt supăraţi rău pe lege şi pe Costinescu.
Atît de supăraţi încît au înfiinţat o publicaţia Jos Monopolul Cîrciumăritului pentru a lupta şi pe calea presei împotriva Legii.
Asta da putere a Presei!
2. Spre final cu Cumpăna luminilor, roman de Nicolae Jianu, publicat în 1951 la Editura Tineretului, distins cu Premiul de Stat clasa a II-a. Abia acum realizez marea problemă a prozei şi teatrului din anii stalinismului. Creaţia trebuia să aibă neapărat un moment cu acţiunea duşmanului de clasă. Abordarea duşmanului nu era însă de ici de colea. Se impunea respectarea anumitor norme. Ca de exemplu:
La descoperirea şi demascarea duşmanului de clasă rolul principal revenea oamenilor muncii. Organele de stat – Miliţia, Securitatea – interveneau după ce duşmanul era prins şi demascat, de te întrebi de ce mai era nevoie de Miliţie şi Securitate, cîtă vreme masele populare le făceau treaba. În Cumpăna luminilor apare o nuanţă. Organele ţin la curent civilii de pe un şantier din provincie ( Corund) cu mersul anchetei într-un complot considerat organizat de la Bucureşti. Ceea ce frizează absurdul. Cine să creadă că se risca o anchetă de asemenea proporţii de dragul oamenilor muncii din Corund?! O altă schemă viza proporţiile sabotajului. Toată lumea a remarcat, în anii destalinizării, puerilitatea duşmanului de clasă. Ea nu venea din slaba fantezie a scriitorilor în această privinţă, ci din norma potrivit căreia acţiunea duşmănoasă nu trebuia să pară prea deşteaptă şi mai ales prea gravă.
Duşmanul lovea, dar nu mortal!
Puerilitatea izvorăşte şi din norma descoperirii de către oamenii muncii. O altă normă: oamenii muncii simt instinctiv duşmanul de clasă. Alexandru Gaspar din Cumpăna luminilor poate fi în orice moment un specialist burghez apolitic, chiar ostil socialismului, dar cinstit. Mladin, secretarul de partid al şantierului, Voinea, şeful şantierului, îl miros de cum îl văd. Ca fiind duşman. Se spune că era instinctul de clasă. O altă normă: duşmanul de clasă aşteaptă Războiul provocat de imperialişti. Nu trebuie sărită însă norma femeii fatale, un soi de Eva a construcţiei socialiste. Anca din Cumpăna luminilor devine agent al duşmanului de clasă pe fondul unei vieţi deşănţate. Astfel de personaje erau visate de autori, pentru că mureau să scrie şi despre o femeie adevărată şi nu numai despre femei robot, cum sînt tovarăşele de pe şantier.
3. Nimic nu mă enervează mai tare decît aşa-zisele cercetări menite a dovedi că după 23 august 1944 slugărnicia faţă de comunişti era doar de faţadă. Să-l luăm pe Nicodim, Patriarhul României în 1946. 1946 e un an crucial pentru România. Fireşte, Armata Roşie era aici, fireşte alegerile urmau să fie cîştigate de comunişti. În paralel cu bătălia electorală se ducea însă o crîncenă bătălie de imagine între URSS şi Occident. URSS ţinea să arate Lumii că-n România toţi sînt de partea Moscovei. Nu conta că mulţi erau din motive de oportunism. Între Rusia şi Occident se declanşase bătălia de început a Războiului Rece. Churchill, Truman aveau nevoie să arate lumii că în Est se instalează regimuri comuniste cu forţa, prin siluirea voinţei populare. Aveau nevoie de aşa ceva pentru:
A pregăti opinia publică din Occident, lucrată pînă atunci propagandistic în favoarea Rusiei ( Coaliţia anti Hitler o cerea), pentru momentul Cortinei de fier.
A stopa ascensiunea comuniştilor în Occident.
Moscova a sesizat strategia. Şi a declanşat o vastă Operaţiune de seducere prin cumpărare a elitei româneşti. Contau gesturile publice. Conta astfel că marii scriitori şi marii ziarişti români condamnau crimele comise de fascism (inclusiv de Armata română) pe teritoriul URSS. Conta că Patriarhul Nicodim a mers la Moscova şi contau declaraţiile sale tiribombiste despre Stalin şi despre amiciţia româno-rusă. După decembrie 1989 presa BOR a dus o campanie pentru a ne convinge că Patriarhul Nicodim făcuse asta contra inimii sale şi chiar înfăptuise gesturi de dizidenţă.
Un fals de proporţii!
În orice clipă, dacă ar fi vrut să nu facă jocul ruşilor, Patriarhul putea demisiona!
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro