- Convins că democraţia înseamnă şi dreptul – dacă nu chiar mai ales – la apărare, atît în Justiţie, cît şi în Presă, am înfiinţat rubrica Dreptul la apărare.
- Câtă vreme am fost eu director – din aprilie 1990 pînă în septembrie 1990 – la această rubrică au fost publicate drepturi la replică ale celor despre care se scrisese în revistă. Inclusiv ale celor atacaţi de mine.
- Şi sînt şi acum încredinţat că într-o veritabilă democraţie trebuie creat cadrul adecvat pentru ca orice membru al societăţii să se poată apăra în public de acuzaţiile aduse în public.
Chiar din primul număr al Zig-Zag-ului condus de mine, numărul datat an I, nr. 5, martie 1990 (deoarece numărul anterior e datat 20 martie 1990, iar următorul aprilie 1990, cred că am debutat ca director cu numărul din 27 martie 1990), am înfiinţat pentru pagina a doua a revistei rubrica Dreptul la apărare. Textul de justificare a iniţiativei, deşi nesemnat, a fost scris de mine. Revăzînd acum colecţia revistei, nu pot decît să mă mîndresc cu această iniţiativă. Iată textul:
„Democraţia noastră, ca orice democraţie, şi mai ales balcanică, se defineşte şi prin atacurile publice pătimaşe. Numeroase persoane sînt ţinte ale criticilor, înjurăturilor şi dezvăluirilor de tot felul. Drepte sau nedrepte. Unele persoane răspund. Altele încearcă să răspundă, dar li se refuză acest drept. Cele mai multe tac. Din diferite motive: de la timiditate la lehamite. Noi credem însă că democraţia înseamnă dreptul fiecăruia dintre noi de a se putea apăra în public. Sau măcar de a avea sentimentul că o poate face nestingheriţi. Iată de ce inaugurăm aici o nouă rubrică: Dreptul la apărare. Vom publica, în cadrul ei, răspunsurile unor persoane atacate în ziarele şi revistele actuale. Inclusiv în revista noastră. Vom face loc şi intervenţiilor în care scriitori, ziarişti, cititori iau apărarea unor persoane criticate în public. Nu ne interesează dacă au sau nu dreptate. Cititorii sînt suficient de maturi ca să-şi dea seama de adevăr. Aşteptăm, aşadar, articolele dumneavoastră.”
Rubrica, pentru a fi înţeleasă, trebuie raportată la contextul istoric al finelui de martie 1990.
După 12 ianuarie 1990, cînd a supravieţuit Puciului pus la cale de Dumitru Mazilu, Ion Iliescu purcede la o vastă Operaţiune de delimitare de fostul regim, mai precis de nomenklatura fostului regim. Membrii CPEx care au participat la şedinţa din 17 decembrie 1990 sunt arestaţi pe motiv de complicitate la genocid. Cică ei ar fi aprobat măsurile luate de Nicolae Ceauşescu pentru reprimarea protestelor de la Timişoara. Era o acuzaţie complet falsă din punct de vedere juridic. Moraliceşte, da, participanţii la şedinţă puteau fi acuzaţi. Nu de complicitate la genocid, ci de oportunism la cel mai înalt nivel. Şedinţa a fost concepută de fostul conducător ca o muştruluială cu public a şefilor instituţiilor de forţă – Vasile Milea, ministrul Apărării, Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, Iulian Vlad, şeful Securităţii. Din punct de vedere moral membrii CPEx erau datori dacă nu să se opună soluţiei militare asumate de Nicolae Ceauşescu, atunci măcar să ridice două deşte şi să avanseze, politicoşi, o altă soluţie. Ei nu fac asta, zic, da, să trăiţi!, deşi pe teren fiecare îşi pune piciorul în ghips (nici nu se opune, dar nici nu face exces de zel). Nicolae Ceauşescu nu-i convocase pentru a le smulge aprobarea. Ca şef de stat n-avea nevoie de aprobarea organismului de partid care era CPEx. De altfel, aşa cum se vede din Stenogramă, Nicolae Ceauşescu ordonase şi coordonase represiunea chiar din 15 decembrie 1989. E absurd să credem că pe 17 decembrie 1989, duminică după amiaza, îl lovesc remuşcările c-a încălcat democraţia internă a PCR şi se precipită să convoace organismul colectiv de conducere. Cu toate acestea, nu numai Procuratura lui 1990, fostă ceauşistă din cap pînă-n picioare, năpîrlită iliescist peste noapte, se năpusteşte asupra Foştilor, dar şi presa. În martie 1990, FSN-ul lui Ion Iliescu, avea în mînă presa din România. Cele trei cotidiane – Adevărul, România liberă, Tineretul Liber –erau cel puţin din punctul de vederea al anticeauşismului de partea lui Ion Iliescu. Din punctul de vedere al anticeauşismului, deoarece România liberă, deşi critică faţă de Ion Iliescu, era aliata acestuia mai mult decît zeloasă în denunţarea fostului regim. Şi nu de puţine ori, ca în cazul Dumitru Mazilu servindu-l pe Ion Iliescu prin publicarea unor dezvăluiri compromiţătoare pentru adversarii acestuia din FSN. De TVR e inutil să mai vorbesc. Toţi cei acuzaţi, denunţaţi, călcaţi în picioare în presă şi în Justiţie, aveau însă dreptul democratic la apărare. Aveau dreptul de a li se publica şi punctele de vedere.
Erau acestea incorecte, părtinitoare?
N-avea importanţă.
Avea importanţă posibilitatea garantată de democraţie ca aceştia să se apere. Nu de puţine ori, Foştii – nu doar politicieni, dar şi scriitori, jurnalişti – erau atacaţi în presa oficială. Zadarnic trimiteau ei drept la replică sau mergeau chiar la redacţie pentru a cere să li se publice şi poziţia lor.
Erau trataţi cu sictir.
Convins că democraţia înseamnă şi dreptul – dacă nu chiar mai ales – la apărare, atît în Justiţie, cît şi în Presă, am înfiinţat rubrica Dreptul la apărare. Câtă vreme am fost eu director – din aprilie 1990 pînă în septembrie 1990 – la această rubrică au fost publicate drepturi la replică ale celor despre care se scrisese în revistă. Inclusiv ale celor atacaţi de mine.
Şi sînt şi acum încredinţat că într-o veritabilă democraţie trebuie creat cadrul adecvat pentru ca orice membru al societăţii să se poată apăra în public de acuzaţiile aduse în public.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro