Ion Cristoiu: După opinia mea, comunismul e mort din toate punctele de vedere. Să fim serioşi! Cine ar vrea să-l reînvie?

• Ion Cristoiu: Oricît de greu s-ar trăi în capitalismul nostru de ţuică fiartă şi caltaboşi, nici măcar pauperii n-ar putea instaura comunismul. Experienţa ne-o dovedeşte fără echivoc. Formaţiunile antidemocratice – de la Partidul Comunist pînă la Garda de Fier – au fost înfiinţate şi conduse de către fii de oameni înstăriţi.
• Ion Cristoiu: Dacă România va cunoaşte cîndva o mişcare radicală, ea îşi va avea purtătorii de stindard în copii sau nepoţii afaceriştilor de azi. Pînă atunci, pînă la apariţia tinerilor ochelarişti puitori de bombe sub fundul generos al burgheziei, va mai curge însă multă apă zoioasă pe Dîmboviţa noastră!
• Ion Cristoiu: Relaţia antidemocratică nu va lua forma comunismului. În istorie, nu există copieri la distanţă de decenii. Vom avea ceva asemănător comunismului prin agitarea idealurilor de egalitate şi dreptate, prin denunţarea inegalităţii sociale. Acest ceva nu va fi însă reluarea mecanică a formei comuniste.

Ion Cristoiu: Relaţia antidemocratică nu va lua forma comunismului. În istorie, nu există copieri la distanţă de decenii. Vom avea ceva asemănător comunismului prin agitarea idealurilor de egalitate şi dreptate, prin denunţarea inegalităţii sociale. Acest ceva nu va fi însă reluarea mecanică a formei comuniste.

1. Pe vremea cînd realizam o emisiune TV cineva mi-a propus să realizez un serial de secvenţe despre viaţa grea din anii Ceauşescu. Urma să asortez imaginile şocante – frigul din case, cozile interminabile, galantarele pustii – cu un soi de comentarii ţeapăn anticomuniste. Tinerii de azi – mi-a explicat interlocutorul, un om trecut de jumătatea vieţii – n-au cunoscut mizeria îndurată de noi. De aia denunţă vremurile de acum. I-am răspuns domnului că o asemenea acţiune ar fi avut ineficientă. Dintotdeauna, prezentul a trecut nenorocit în raport cu trecutul. Şi nu deoarece trecutul ar fi fost mai breaz decît prezentul.

Explicaţia trimite la o lege de psihologie individuală şi colectivă. Cu scurgerea timpului, trecutul încercat de fiecare din noi se aureşte prin jocul memoriei. E ceva depărtat, rămas acolo, în urmă, unde sînt anii tinereţii, mult mai blajin, prin filtrul amintirii, decît prezentul brutal receptat de conştiinţă. La judecată individuală şi colectivă orice trecut cîştigă detaşat faţă de prezent. Denunţarea prezentului tranzacţionist nu-şi are cauza într-o nostalgie generată de ignoranţă şi cu atît mai puţin în nevoia de a reinstaura comunismul.

 După opinia mea, comunismul e mort din toate punctele de vedere.

Să fim serioşi!

Cine ar vrea să-l reînvie? Foştii comunişti deveniţi prosperi oameni de afaceri? Actualii politicieni, pentru care democraţia e o inepuizabilă sursă de cîştig fără prea mare osteneală? Oricît de greu s-ar trăi în capitalismul nostru de ţuică fiartă şi caltaboşi, nici măcar pauperii n-ar putea instaura comunismul. Experienţa ne-o dovedeşte fără echivoc. Formaţiunile antidemocratice – de la Partidul Comunist pînă la Garda de Fier – au fost înfiinţate şi conduse de către fii de oameni înstăriţi. Dacă România va cunoaşte cîndva o mişcare radicală, ea îşi va avea purtătorii de stindard în copii sau nepoţii afaceriştilor de azi. Pînă atunci, pînă la apariţia tinerilor ochelarişti puitori de bombe sub fundul generos al burgheziei, va mai curge însă multă apă zoioasă pe Dîmboviţa noastră! Şi-apoi am replicat şi replic – relaţia antidemocratică nu va lua forma comunismului. În istorie, nu există copieri la distanţă de decenii. Vom avea ceva asemănător comunismului prin agitarea idealurilor de egalitate şi dreptate, prin denunţarea inegalităţii sociale. Acest ceva nu va fi însă reluarea mecanică a formei comuniste.

Obiecţia mea la un serial anticomunist îşi avea temeiul însă într-o judecată mai temeinică. Nu cred că anticomunismul făţiş, papagalicesc are eficienţă în planul convingerii. Mai întîi pentru că anticomunismul e neam bun cu comunismul. Acelaşi fanatism păgubos, aceleaşi formule repetate mecanic, aceleaşi formulări ototva, lipsite de nuanţe. Amintirea propagandei oficiale anterioare lui 1989 e încă puternică. Nenorocirea din anii Ceauşescu nu constă în simpla afirmare a tezelor comuniste, ci în transformarea lor în lozinci obligatorii, în convingeri impuse. Orice ideal, oricît de măreţ ar fi, se compromite prin comandă. Anticomunismul ca dictatură ideologică e sortit aceloraşi efecte perverse pe care le-a produs comunismul ca ideologie oficială.

2. Toate cărţile de memorii despre lumea interbelică mă bat la cap cu spectacolele oratorice din Parlament. Se aduc date bogate despre succesele repurtate de Iorga, de Titulescu la nu ştiu ce şedinţă, cînd sala şi-a rupt palmele în aplauze. Mărturiile despre astfel de momente sînt lipsite de un amănunt esenţial. Şi anume, de răspunsul la întrebarea: din cine era alcătuită asistenţa? Dacă judecăm un discurs din Cameră sub unghiul de vedere al comunicării, trebuie să luăm în calcul cele două elemente cheie: cine comunică şi cui comunică. Să poposim niţel asupra celui de-al doilea termen. Oratorul se adresa parlamentarilor. Succesul invocat îşi are temeiul mai întîi în natura specializată a auditorilor. Chiar dacă faimoşi ca analfabeţi, parlamentarii români interbelici alcătuiesc un public ţintă aparte. Vorbitorul se referă, de exemplu, la buget sau la starea de asediu, binecuvîntată de toate guvernele. O asistenţă specializată, cum e cea parlamentară va fi interesată în aceste chestiuni. Discursul va fi urmărit cu atenţie. Nu înseamnă însă că se va petrece acelaşi lucru şi dacă oratorul s-ar referi la aceste chestiuni într-un discurs ţinut unei mulţimi de ţărani.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro