Ion Cristoiu: Fidel Castro, despre mersul României spre capitalism

• Ion Cristoiu: Pe 6 martie 1990, la Geneva, Comisia ONU pentru drepturile omului adoptă cu 19 voturi pentru , 12 contra şi 12 abţineri, O rezoluţie împotriva Cubei. Furios pe votul Poloniei, Cehoslovaciei şi Ungariei în Comitetul ONU pentru Drepturile omului, Castro le acuză de trădare.
• Ion Cristoiu: În România lui martie 1990, guverna FSN-ul lui Ion Iliescu. Opoziţia de stradă şi din politică avea serioase îndoieli asupra drumului ţării către capitalism. De la mii de kilometri de România, Castro dă dreptate scepticilor.

1. Pe 6 martie 1990, la Geneva, Comisia ONU pentru drepturile omului adoptă cu 19 voturi pentru , 12 contra şi 12 abţineri, O rezoluţie împotriva Cubei. Trei foste ţări socialiste votează Pentru: Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia. Două – Polonia şi Cehoslovacia – sînt cosemnatare ale Rezoluţiei înaintate de SUA. În interviul acordat de Fidel Castro jurnalistei Marilia Gabriela, pe numele ei complet Marilia Gabriela Baston de Toledo, şi pe numele scurt, Gabi, pentru emisiunea Faţă-n faţă de la Bandeirantes Television din Sao Paolo, în timpul vizitei lui Comandante en Jefe în Brazilia, furios pe votul Poloniei, Cehoslovaciei şi Ungariei în Comitetul ONU pentru Drepturile omului, Castro le acuză de trădare.

La televiziunea cubaneză autoare interviului e prezentată sub numele de Maria Gabriela.

Marilia Gabriela e o jurnalistă bine documentată. A prezentat la Bandeirantes, între 1987 şi 1994, Jornal Bandeirantes şi a mediat în 1989 prima dezbatere televizată între cei doi candidaţi la preşedinţia Braziliei Luiz Inácio Lula da Silva şi Fernando Affonso Collor de Mello. Perfect explicabilă intervenţia ei:

„România?“

Castro răspunde:

„Nu, România nu, pentru că ea n-a votat; ea nu face parte din Comisie. Nu putem judeca România pentru ce a făcut Ungaria“.

Despre România mai vine vorba în interviurile date de Fidel Castro în timpul vizitei sale în Brazilia.

Cel acordat postului TV Manchete în 15 martie 1990 îi dă prilejul de a-şi exprima insatisfacţia faţă de „evoluţia dezvoltărilor în restul ţărilor socialiste“.

În multe foste ţări socialiste – crede Castro – nu se observă „marşul către un socialism întărit, ci către un capitalism ineficient“.

Sînt enumerate: Polonia, Ungaria, Bulgaria.

Despre România, Castro are însă un alt punct de vedere:

„E greu să defineşti situaţia din România, asta e, ţinînd cont de direcţia în care merge, de întinderea întreprinderilor de stat care vor fi privatizate şi de întinderea dezvoltării capitaliste care ar fi promovată. Acestea rămîn să fie definite“.

În România lui martie 1990, guverna FSN-ul lui Ion Iliescu. Opoziţia de stradă şi din politică avea serioase îndoieli asupra drumului ţării către capitalism.

De la mii de kilometri de România, Castro dă dreptate scepticilor.

La o altă conferinţă de presă, cea din 14 martie 1990, din Brazilia, José Gomez de la El País ridică următoarea chestiune:

„Recent, Octavio Paz (un scriitor mexican faimos – n.n.) a scris un articol în care spune că regimul din Cuba riscă să sfîrşească precum cel al lui Ceauşescu, care a avut, de asemenea, 95% din voturi“. E o întrebare dificilă pentru Castro. Face trimitere la posibilitatea ca el să sfîrşească în faţa plutonului de execuţie precum Ceauşescu. Ca de obicei nu se supără. E unul dintre mijloacele sale de seducere a presei primirea cu amabilitate a oricărei întrebări. Abil el parează cu altă întrebare:

„Cine a dovedit că a avut 95% din voturi?

Gomez: Aş vrea să vă întreb, Comandante…

Castro (întrerupîndu-l): Au fost în România alegeri directe în genul celor din Statele Unite? Oh, da, aveţi dreptul să întrebaţi, dar şi eu am acest drept – amîndoi îl avem.”

Chestiunea fusese ridicată în contextul discuţiilor despre nevoia ca Fidel Castro să fie ales prin vot direct şi universal, urmînd exemplul lui Gorbaciov.

2. Andre Gide, în „Jurnal”, despre sentimentele împrumutate, sentimentele clişeu:

„Mai cred, de asemenea, că sentimentele autentice sînt extrem de rare, şi că imensa majoritate a oamenilor se mulţumesc cu sentimente convenţionale, pe care au impresia că le trăiesc cu adevărat, dar pe care de fapt şi le însuşesc fără să le treacă prin minte să le pună la îndoială autenticitatea. Credem că simţim dragoste, dorinţă, dezgust, gelozie şi trăim după un model curent al omenirii ce ne e oferit încă din copilărie”.

Trăim în clişee? Aşa s-ar părea, dacă l-am crede pe André Gide pe cuvînt. Impresia de imitare vine însă din raportarea trăirii la trăirile din cărţi. Înaintea noastră, au suferit din dragoste Ana Karenina şi Doamna de Bovary, s-au chinuit cu complexele intelectuale, Hamlet şi Ştefan Gheorghidiu, s-au îmbătat de putere, Richard al III-lea şi Rastingnac.

Înseamnă că-i imităm?

Îndoi-m-aş.

Cred mai degrabă într-o istovire a tuturor trăirilor posibile, a tuturor situaţiilor încercate într-o viaţă de către o istorie a literaturii de cîteva milenii. Practic, nu numai sentimentele, dar şi împrejurările posibile unui om au fost descrise anterior de cărţi, piese de teatru, filme, telenovele.

3. Dacă ar fi să-l credem pe Jules Michelet din a sa Istorie a revoluţiei franceze, e surprinzător câtă fanfaronadă a produs revoluţia de la 1789, câtă operetă, mai ales în prima ei perioadă, a Constituantei şi Legislativei. Decretele din noaptea de 4 august sunt promulgate într-o adevărată isterie sentimentală, artificială în ochii cititorului lucid de azi: lacrimi, jurăminte, strângeri în braţe şi mai ales cuvinte, cuvinte mari. Suntem în plin livresc ridicol. Gândindu-mă la Caragiale, revoluţiile române nu mi se par mai prejos în exces de bombasticism. Se pune întrebarea, ca de altfel şi în cazul revoluţiei paşoptiste de la noi, dacă o asemenea isterie sentimentală era sinceră. Eu cred că da. Era sinceră. Dar numai într-un anume sens. Reprezentanţii poporului sufereau de livresc. Intelectualii folosesc cuvintele mari fără teamă, într-o îndrăzneală care-i salvează de la demagogie. Dincolo de vorbele pompoase, într-un adânc până unde Jules Michelet nu merge, pentru că el însuşi e un sentimental, se înfruntau interese net opuse; se ducea o luptă pe viaţă şi pe moarte. O luptă ajunsă în Constituantă însă ca o luptă între cuvinte.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro