- Ion Cristoiu: Adevăr. Am terminat The Expanse, mai precis, ceea ce s-a produs pînă acum, adică sezoanele unu la şase.
- Ion Cristoiu: Că şi în 2330, ca şi în 2019, ca şi în 1100, ca şi în anul 1, era noastră, oamenii sînt aceeaşi din punct de vedere genetic.
- Ion Cristoiu: Indiferent de tehnologii, omul e acelaşi. Prilej pentru mine de a lua de acasă Une saga moscovite, volumul 2, cu panglicile post stickurilor fluturînd ca nişte panaşe, pentru a transcrie pasajul despre adolescenţa care e aceeaşi în nevoia de amor indiferent de turmentările politice din jur.
Adevăr. Am terminat The Expanse, mai precis, ceea ce s-a produs pînă acum, adică sezoanele unu la şase. Internetul spune că e puţin probabil se va lucra şi la sezonul şapte. La început, după primul episod, am vrut să-l abandonez:
Personajele nu se conturau, iar lumea în serial, lumea din anul 2330, mi-a fost greu s-o înţeleg. Treptat-treptat m-am obişnuit cu lumea de peste trei secole, lumea navetelor de la o planetă la alta pe post de tramvaie, a telefoanelor mobile care au semnal chiar şi în vidul planetar. S-au conturat şi personajele, astfel încît m-am putut ataşa de unele dintre ele.
Ce-mi confirmă serialul?
Că şi în 2330, ca şi în 2019, ca şi în 1100, ca şi în anul 1, era noastră, oamenii sînt aceeaşi din punct de vedere genetic. Personajele din The Expanse călătoresc prin spaţiul cosmic, plutesc în vidul fără gravitaţie, trag cu tunuri electromagnetice, discută unul cu celălalt la mii de kilometri distanţă.
Ei sînt însă oameni.
Sînt oameni şi marţienii, care trăiesc deocamdată în costul interstelar, şi centurienii, slăbănogii, cum le zic pămîntenii, şi interiorii. Trăirile sînt cele de pe vremea lui Nero: amor, ură, dispreţ, ataşament, nostalgie, nevoie de putere, tendinţe criminale. Într-unul din episoade James Holden face sex în navetă în condiţii de imponderabilitate.
Adevărul de viaţă:
Indiferent de tehnologii, omul e acelaşi. Prilej pentru mine de a lua de acasă Une saga moscovite, volumul 2, cu panglicile post stickurilor fluturînd ca nişte panaşe, pentru a transcrie pasajul despre adolescenţa care e aceeaşi în nevoia de amor indiferent de turmentările politice din jur. Eroina e o adolescentă de 18 ani, Iolka Kitaigorodskaia, fata Ninei Gradov. E frumoasă, e virgină şi va avea experienţa contactului cu libidinosul Beria, cel care în 1950, agăţa june pe stradă, de fapt punea o întreagă maşinărie KGB să i le agaţe. Scrie Vassili Axionov:
„În debutul verii, cei optusprezece sau nouăsprezece ani ai unei tinere, vom spune noi în apărarea noastră, propagă ceva care favorizează naşterea unor situaţii neaşteptate într-un astfel de oraş de milioane de locuitori, la alegere voastră, şi chiar în capitala Înţelegerii socialiste mondiale cum începea să i se spună. Şi ce! Înţelegerea socialistă mondială poate să se bată cu disperare pentru pace în lume, mai ales în aproape insula Coreii, viaţa continuă să urmeze cursul său din antichitate. Au fost exterminaţi o mulţime de Bergelson, Markish, Fefer, Zuşkin, Kvitko, care se infiltraseră în Comitetul evreiesc antifascist pentru a-şi duce la îndeplinire misiunile încredinţate lor de organizaţia sionistă Joint, a fost închisă o anume Jemciujina, care era printre altele soţia vicepreşedintelui de Consiliu de miniştri, Molotov, cunoscut trădătorilor de la Naţiunile zise Unite, cu sistemul lor de vot proamerican, sub numele provocator de Mister No, cu toate acestea, viaţa se derulează, pe scurt, în forme care s-au constituit în urmă cu cîteva milenii în bazinul mediteraneean.”
Văd în asta, înainte de toate, o lecţie pentru creatori. Scriitori, dramaturgi, regizori, scenarişti, pot fi ei filosofi, savanţi, genii, dacă ocolesc din producţiile lor omenescul s-a terminat. Petru Dumitriu e un exemplu de strădanie dramatică a unui prozator de geniu de a folosi omenescul în producţiile sale proletcultiste. De aia rezistă şi azi romanul Pasărea furtunii din 1952, prin care scriitorul pune la lucru conflicte tipic omeneşti pentru a da curs obligaţiilor de realism socialist.
Pentru Istoricii clipei şi chiar pentru istorici, adevărul vieţii umane care e aceeaşi indiferent de scena politică din jur trebuie să fie un instrument de a descoperi explicaţii acolo unde se pare că nu e nici una.
*
Fălire. „(…) populaţia republicii cehoslovace îşi va apărea suveranitatea sa cu preţul sacrificiilor celor mai mari şi fără nici o şovăire. Cehoslovacia e actualmente mai puternică decît oricînd în cursul istoriei sale”.
Declaraţia asta pompoasă, de piept umflat cocoşeşte, aparţine lui Milan Hodza, primul ministru al Republicii Cehoslovacia, în anul de graţie 1938, luna martie, ziua 5. Ea se vrea un răspuns la discursul lui Hitler despre cele 10 milioane de germani care trăiesc în afara graniţelor şi faţă de care guvernul trebuie să se preocupe.
Peste un an, pe 15 martie 1939, Cehoslovacia nu mai exista.
*
Acuzaţii. Scandal la Camera Deputaţilor, joi, 9 februarie 1922. Profesorul Constantin C. Giurescu îl acuză pe Ministrul de Finanţe, Virgil Madgearu că e acţionar la o prăvălie de fierărie, furnizoare asiduă a Primăriei Capitalei, care Primărie se afla într-un fel la cheremul domnului Madgearu, şeful org. PNŢ pe Capitală.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro