Ion Cristoiu: Înjurăturile dintre politicieni

Editorial Ion Cristoiu
  • Ion Cristoiu: Pentru un banal text de gazetă, despre înjurăturile schimbate între politicieni, caut în Moromeţii, volumul I, ceea ce eu cred că e secvenţa în care familia lui Ilie Moromete, stînd la masă, seara, aude spurcăciunile spuse în gura mare de o familie din vecini.
  • Ion Cristoiu: O parcurg o dată fără a descoperi secvenţa. Scena mesei în familie îşi are locul chiar în primele pagini ale romanului. Deşi citesc la relanti, nu dau peste secvenţa cu înjurăturile.
  • Ion Cristoiu: Nici a treia oară nu dau peste secvenţa cu pricina.Slavă Domnului, de bălăcăreli nu duce lipsă politichia moldo-valahă! Abia după trimiterea editorialului, îmi trece prin cap că secvenţa nu e din Moromeţii, ci din Viaţa ca o pradă. Mi-e prea lehamite să fiu harnic pentru a mă apuca să caut în Viaţa ca o pradă!

Ca un cîine. Căutînd prin Folderul Cărţi în variantă electronică dau peste zguduitorul final al romanului Procesul de Kafka:

„Cînd locul fu găsit, cel care căutase îi făcu semn colegului său, care îl aduse pe K. acolo. Locul se afla chiar la marginea carierei; la picioarele lor se mai vedea încă o piatră de curînd smulsă. Cei doi domni îl aşezară jos pe K., îl proptiră de piatră şi-i puseră capul deasupra. În ciuda silinţei pe care şi-o dădeau amîndoi şi a bunăvoinţei lui K., poziţia lui rămînea totuşi extrem de forţată şi de neverosimilă. De aceea unul dintre domni îl rugă pe celălalt să-i lase pe seama lui, pentru o clipă, grija de a-l aşeza pe K., dar lucrurile tot nu merseră mai bine. Pînă la urmă îl lăsară într-o poziţie care nu era cu nimic mai bună decît cele obţinute mai înainte. Unul dintre domni îşi descheie apoi redingota şi scoase dintr-o teacă prinsă de centura pe care o purta în jurul vestei un cuţit de măcelar, lung si subţire, cu două tăişuri îl ţinu cîteva clipe în sus si-i cercetă lama la lumină. Urmară aceleaşi groaznice schimburi de politeţi ca şi mai înainte; unul dintre ei, întinzînd mîna pe deasupra lui K., îi dădu celuilalt cuţitul, iar celălalt i-l înapoie în acelaşi fel. K. ştia foarte bine că datoria lui ar fi fost să ia el însuşi cuţitul, cînd îi trecea pe deasupra, şi să şi-l înfigă în trup. Dar nu făcu asta ci, dimpotrivă, îşi întoarse gîtul încă liber şi privi în jurul lui. Dacă nu putea să-şi susţină rolul pînă la capăt, dacă nu putea să scutească autorităţile de toată munca, răspunderea pentru această ultimă vină o purta cel care îi refuzase restul forţelor necesare ca s-o facă. Privirea îi căzu pe ultimul etaj al casei de lîngă carieră. Acolo, sus, cele două jumătăţi ale unei ferestre se deschiseră pe neaşteptate, ca o lumină care ţîşneşte în întuneric; un om – atît de subţire şi de şters la distanţa şi la înălţimea aceea – se plecă brusc în afară, aruncîndu-şi braţele înainte. Cine putea să fie? Un prieten? Un suflet bun? Un om care participa la nenorocirea lui? Cineva care voia să-l ajute? Era unul singur? Erau toţi? Mai exista acolo un ajutor? Existau obiecţii care nu fuseseră încă ridicate? Fireşte că da. Logica, chiar şi cea mai de neclintit, nu rezistă în faţa unui om care vrea să trăiască. Unde era judecătorul pe care nu-l văzuse niciodată? Unde era tribunalul suprem la care nu ajunsese niciodată? K. îşi ridică mîinile şi-şi răşchiră degetele.

Dar unul dintre cei doi îl apucă tocmai atunci de gît, pe cînd celălalt îi înfipse cuţitul adînc în inimă şi i-l răsuci acolo de două ori. Cu ochii care i se stingeau, K. îi mai văzu pe cei doi domni, aplecaţi peste faţa lui, cum priveau deznodămîntul, obraz lîngă obraz.

– Ca un cîine! spuse el, şi era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit să-i supravieţuiască.”

*

O secvenţă căutată. Pentru un banal text de gazetă, despre înjurăturile schimbate între politicieni, caut în Moromeţii, volumul I, ceea ce eu cred că e secvenţa în care familia lui Ilie Moromete, stînd la masă, seara, aude spurcăciunile spuse în gura mare de o familie din vecini. Nu ştiu de unde ţin minte că am întîlnit asta în Moromeţii. Şi nu ştiu cum mi-a intrat în cap că mama lui Nicolae, Catrina, le spune copiilor să intre în casă, pentru a nu fi obligaţi să audă vorbele alea.

Găsesc în Dulapul cu literatura română contemporană ediţia Moromeţii scoasă de Academie.

Cu picioarele pe birou, americăneşte, mă apuc de răsfoit. Am avantajul lecturii rapide, prin care pagina e fotografiată, ca şi cum privirile mele ar face click!

O parcurg o dată fără a descoperi secvenţa.

Scena mesei în familie îşi are locul chiar în primele pagini ale romanului.

Deşi citesc la relanti, nu dau peste secvenţa cu înjurăturile.
Cum mai iau cartea o dată la mînă, găsesc prilejul să parcurg mai multe pagini.

Ciudat, dar nu mă mai seduce ca altă dată.

Oricum, n-aş simţi nevoia s-o recitesc, cum mi se întîmplă cu Cronică de familie.

Nici a treia oară nu dau peste secvenţa cu pricina.

S-a făcut tîrziu.

Trebuie să trimit textul prin e-mail.

Renunţ la căutat, gîndindu-mă că mă voi apuca de o parcurgere mai harnică decît cea de acum şi voi folosi secvenţa într-un comentariu la alte bălăcăreli politicianiste.

Slavă Domnului, de bălăcăreli nu duce lipsă politichia moldo-valahă!

Abia după trimiterea editorialului, îmi trece prin cap că secvenţa nu e din Moromeţii, ci din Viaţa ca o pradă.

Mi-e prea lehamite să fiu harnic pentru a mă apuca să caut în Viaţa ca o pradă!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro