Ca şi Arghezi, ca şi Camil Petrescu şi în general ca toţi marii publicişti, forţa lui Ion Vinea se vede mai ales cînd atacă. Arghezi atinge blegeala adormitoare cînd cîntă. Datul literelor cu parfum nu-i stă bine nici lui Ion Vinea.
Ca şi Arghezi, ca şi Camil Petrescu şi în general ca toţi marii publicişti, forţa lui Ion Vinea se vede mai ales cînd atacă. Arghezi atinge blegeala adormitoare cînd cîntă. Datul literelor cu parfum nu-i stă bine nici lui Ion Vinea. Peste rîndurile de laudă, de cîntare, de închinăciune, chiar şi cînd ele slujesc un ideal patriotic sau unul moral înalt, atenţia mea de cititor lunecă într-una, oricît de mult m-aş strădui să mă opresc asupra unor metafore. Cînd vine vorba de dat cu parul sau cu paloşul, Ion Vinea produce sclipiri geniale. Mă seduc mai ales paginile consacrate cărţilor sau spectacolelor teatrale proaste. În Adevărul din 23 septembrie 1920, publicistul recenzează romanul Strigoii de N. Porsenna. După ce-l ia peste picior pe semnatarul cărţii, pentru că pune titlul de roman unei culegeri de nuvele, Ion Vinea purcede la o execuţie la rece. Pumnalul infipt în inima autorului e răsucit cu voluptatea unui sadic:
„Ce sînt Strigoii? Mărturisim că rareori a izbutit cineva să scrie 200 de pagini mai desăvîrşite ca inutil, ca banalitate, ca lipsă de interes. Te exasperează pînă la admiraţie. Sînt cărţi proaste şi cărţi mediocre. D-l Porsenna parvine să scrie o carte absentă. Parcă e albă. Şi, totuşi, citeşti ceva. Citeşti, citeşti 200 de pagini, şi la sfîrşit ai impresia că ai răsfoit 200 de pagini nescrise. E o caracteristică preţioasă… Asta nu dovedeşte, însă, că d. Porsenna n-ar putea scrie odată paginile albe pe care le publică acum. Căci pofta de a scrie a d-lui Poresenna rămîne întreagă pe cea din urmă pagină.”
Eram convins că N. Porsenna e un ilustru anonim. Sînt sute ca el în scrisul românesc din toate timpurile, dispăruţi fără urmă în posteritate. De aceea, am mers la Internet să văd ce s-a scris despre el. Spre surprinderea mea am dat de multe pagini despre N. Porsenna, mai toate luîndu-l în serios. România liberă din 12 august 2005, scria sub semnătura lui Călin Stănculescu şi sub titlul „Nicu Porsenna, o victimă a temniţelor comuniste”:
„Biografia lui Nicu Porsenna poate fi uşor asemănată cu un spectaculos roman de aventuri, dacă tragismul existenţei sale în ultimii 15 ani nu ar fi contrazis spiritul de excepţie ce i-a ghidat mereu variatele preocupări şi împliniri.
Pe scurt: Nicu Ionescu, căruia tatăl sau i-a atribuit şi numele de Porsenna (după numele unui antic rege al etruscilor), s-a născut la 13 ianuarie 1892 la Bucureşti. A urmat Dreptul şi a devenit avocat în Baroul de Ilfov, profesie practicată pînă în 1948. La moartea tatălui său, George Ionescu, moşteneşte tipografia cu acelaşi nume în 1912; în 1914 înfiinţează ziarul «Latinul», în 1915 editează revista «Ghilotina», iar în 1918 înfiintează la Iaşi ziarul «Arena» (alături de Demostene Botez, Ion Vinea, Pamfil Şeicaru, P. Panaitescu-Perpessicius printre alţii); în 1920 este director general la Editura Gutenberg, colaborează la «Flacăra» lui C. Banu între 1912-1923, în ultimul an fiind primit şi în Societatea Scriitorilor Români după ce publicase între anii 1914-1921 trei romane şi două culegeri de nuvele şi povestiri. Dincolo de jurnalistică şi literatură, pe Nicu Porsenna îl mai pasionează două domenii mai puţin cunoscute în România acelor ani: filosofia socială şi psihologia paranormală. O masivă culegere de traduceri din lirica universală apare postum (la editura «Saeculum», 2002). În domeniul filosofiei sociale publică împreuna cu Sergiu Manolescu «L’Interdependance des facteurs sociaux», «La guerre des peuples», «Regenerarea neamului românesc» (pe care o vom prezenta şi exemplifica în continuare). În domeniul paranormalului traduce şi scrie studiul introductiv la lucrarea lui William Crooks despre forţa psihică, idem pentru «Amintirile unui medium». Preocupat de arta a şaptea, scrie scenariul (în colaborare cu Isaiia Răcăciuni) la filmul «Se aprind făcliile» (ecranizare după romanul său apărut în 1923), la care devine şi producător, riscîndu-şi averea. Preocupat de noutăţile tehnice, este inventatorul unui vehicul popular, al unui dispozitiv de sincronizare a imaginii cu sunetul, al unui «izolator de zgomot», (un fel de «termopan» avant la lettre), precum şi al unui dispozitiv de stingere a incendiilor la sonde. Toate aceste invenţii brevetate la OSIM au fost realizate între anii 1930 şi 1944.
Între anii 1957 şi 1964 Nicu Porsenna este deţinut politic la Jilava, Văcăreşti şi Aiud, fiind condamnat ca «duşman al poporului» conform art. 209 Cod Penal, pentru «vina de a fi uneltit împotriva ordinii sociale».
Deşi claustrat aproape total înainte de detenţie, Nicu Porsenna scrie foarte mult, dar condiţiile nu-i vor permite să publice mai nimic pînă în preajma morţii, survenite la 18 ianuarie 1971. Chinuit şi aproape invalid din pricina unei nemiloase boli – Parkinsonul – Nicu Porsenna nu mai are decît satisfacţia publicării unui amplu fragment de traducere din Ars Amandi de Ovidiu la revista «Tomis» şi, cu puţin timp înainte de moarte, publicarea celebrului poem de Oscar Wilde «Balada închisorii din Reading». El primeşte la spital corecturile la celebrul poem, despre care spunea cu un umor trist, după spusele doamnei Zoe Porsenna, care l-a vegheat pînă la ultima suflare, că «îl va face celebru». Apărut cu puţin timp după decesul scriitorului, volumul amintit s-a vîndut din prima zi de difuzare. Martir al închisorilor comuniste (Nicu Porsenna a fost condamnat la 50 de ani închisoare şi a fost efectiv deţinut la Ministerul de Interne, Jilava şi Aiud între 27 iunie 1957 şi august 1964), scriitorul a elaborat, cu zece ani aproape înainte de instaurarea comunismului în Romania, «Regenerarea neamului românesc», volum ce a apărut pentru prima oară în 1937 la editura «Cugetarea», ediţia a doua fiind asumată în 2001 de editura «Vremea».”