Ion Cristoiu: O fi azi vreun politician care se răzbună pe colegii de partid sau pe colegii de guvern, scriind despre ei, noaptea, în Jurnal, fără ca respectivii să ştie?

cristoiu-editorial
  • Ion Cristoiu: Ca şi în cazul capodoperelor lui Alexander Soljeniţ în romanul lui Vasili Grossman e redus, prin stîlcire tendenţioasă, la un articol anticomunist de gazetă. E însă Viaţă şi destin cartea unui anticomunist sau, măcar a unui antistalinist? Nici vorbă. Ca şi opera lui Soljeniţîn, romanul lui Vasili Grossman e creaţia unui rus.
  • Ion Cristoiu: Revoluţia trecerii la alfabetul latin iniţiată de Kemal Ataturk, a fost mult înlesnită şi de numărul uriaş de analfabeţi ai Turciei. Dacă Turcia ar fi fost o ţară cu un nivel de şcolarizare cît de cît serios, cetăţenii ar fi întîmpinat dificultăţi uriaşe în renunţarea la obişnuinţa de a scrie cu caractere arabe (intrată în sînge) în favoarea altei obişnuinţe.
  • Ion Cristoiu: Contemporanii lui C. Argetoianu se frecau de acest potlogar al politicii româneşti, se războiau sau se aliau cu el, îl lăudau sau îl înjurau, fără a bănui o clipă că, întors acasă, respectivul se răzbuna caricaturizîndu-i în jurnal. Jurnal, care avea să fie publicat abia după aproape 4 decenii de la moartea sa în închisorile comuniste.

1. Dibuind că-i vorba şi de Stalingrad, am luat din grămada de cărţi aflate în stand by lîngă masa de lucru, pentru momentul cînd mă voi decide să întreprind ceva concret (să le găsesc un loc pe rafturi!), Viaţă şi destin, capodopera lui Vasili Grossman şi m-am apucat de citit.

După cum m-am aşteptat, nenorocirea n-a întîrziat să vină.

Lectura din interes a devenit, după cîteva pagini, lectură din pasiune, din patimă chiar.

Înaintarea rapidă în lectură îmi dă posibilitatea unor prime concluzii, chiar dacă aproximări.

Prin numărul însemnat al locurilor şi personajelor, prin imensitatea spaţiului cuprins de privirea naratorului, Viaţă şi destin e un roman de cea mai limpede factură tolstoiană.

Varianta românească reproduce pe copertă aprecieri cu iz publicitar, găsite şi preluate din cronicile ivite în Occident. Ca şi în cazul capodoperelor lui Alexander Soljeniţîn romanul lui Vasili Grossman e redus, prin stîlcire tendenţioasă, la un articol anticomunist de gazetă.

E însă Viaţă şi destin cartea unui anticomunist sau, măcar a unui antistalinist?

Nici vorbă.

Ca şi opera lui Soljeniţîn romanul lui Vasili Grossman e creaţia unui rus.

Petrecut în cel de-al Doilea Război Mondial, mai precis în timpul bătăliei de la Stalingrad, romanul, scris înainte de 1989, atacă abuzurile şi crimele staliniste, dezbate naţionalismul velicorus al comuniştilor, dar mai ales, demască aroganţa şi dispreţul nomenclaturii staliniste faţă de Poporul pe care pretindea că-l reprezintă.

Cu toate acestea, dincolo de denunţarea stalinismului, de demascarea vieţii de Lume înaltă a nomenclaturii, romanul lui Vasili Grossman dă seamă de orgoliul mesianic al ruşilor.

2. Ionuţ Cojocaru, un tînăr despre care am scris ca despre un excelent cunoscător al Turciei, îmi aduce la bibliotecă volumul său, proaspăt apărut la editura Cetatea de scaun„România şi Turcia. Actori importanţi în sistemul de relaţii interbelice (1918-1940)”.

După un obicei dobîndit în urma unui sfat primit de la regretatul Stelian Moţiu (cînd faci rost de o carte, frunzăreşte-o măcar, pentru a şti ce-ai pus în bibliotecă) mă uit peste ea.

Teza de doctorat a unui tînăr care, ştiind turceşte, a avut acces la arhive; cartea trebuie citită (mai ales de mine) ca un eseu despre agonia Imperiului Otoman şi trecerea la dictatura lui Ataturk.

Reţin în fugă, după frunzărirea cărţii, acest paradox:

Revoluţia trecerii la alfabetul latin iniţiată de Kemal Ataturk, a fost mult înlesnită şi de numărul uriaş de analfabeţi ai Turciei.

Dacă Turcia ar fi fost o ţară cu un nivel de şcolarizare cît de cît serios, cetăţenii ar fi întîmpinat dificultăţi uriaşe în renunţarea la obişnuinţa de a scrie cu caractere arabe (intrată în sînge) în favoarea altei obişnuinţe.

Masele analfabete n-aveau această problemă.

Astfel că ele, masele analfabete, au învăţat să scrie uşor cu caractere latine.

Norocul unui Conducător de a avea analfabeţi supuşi!

3. Publicarea postumă a Memoriilor lui C. Argetoianu (începînd cu 1995), a surprins ca un eveniment cultural de excepţie. Ţinute sub forma unui jurnal, scris în secret de şiretul politician, Memoriile sînt deopotrivă document de istorie şi document de Istorie literară.

Contemporanii lui C. Argetoianu se frecau de acest potlogar al politicii româneşti, se războiau sau se aliau cu el, îl lăudau sau îl înjurau, fără a bănui o clipă că, întors acasă, respectivul se răzbuna caricaturizîndu-i în jurnal. Jurnal, care avea să fie publicat abia după aproape 4 decenii de la moartea sa în închisorile comuniste.

Cineva l-a mirosit, totuşi, că s-ar ocupa cu scrisul la ceas de taină.

În tableta C. Argetoianu din Bilete de papagal, 2 februarie 1929, Tudor Arghezi nota:

„Cînd va fi foarte bătrîn şi spiritul de autocritică va începe să facă reminescenţei şi zborurilor defuncte concesiile necesare, ministrul se va răzbuna scriindu-şi memoriile – şi cine ştie – memoriile sale vor putea să provoace tîrziu, postum, satisfacţiile neîmplinite la timp.

Totul e adevărat în acest text.

Cu o singură excepţie:

Timpul verbului a se răzbuna.

C. Argetoianu nu avea să se răzbune scriindu-şi la bătrîneţe memoriile.

El se răzbuna deja, chiar în 1929.

Ţinîndu-şi jurnalul secret!

O fi azi vreun politician care se răzbună pe colegii de partid sau pe colegii de guvern, scriind despre ei, noaptea, în Jurnal, fără ca respectivii să ştie?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro