Ion Cristoiu: Pamfil Şeicaru: „«Mie îmi spui?» sau «Lasă că ştiu eu!» definesc cele două invariabile manifestări ale suficienţei noastre.”

Ion Cristoiu Ion Cristoiu-editorial
  • Ion Cristoiu: Cea mai bună definiţie a relaţiei dintre român şi politică a dat-o, sigur pornind de la Caragiale, Pamfil Şeicaru în serialul din Chemarea, 1950-1952, Constituţia şi partidele, o istorie politică a României de la Cuza la Lovitura de stat din 1944.
  • Ion Cristoiu: „Românul are o înclinare, ceva mai mult chiar, o pasiune pentru politică. Ceea ce este însă caracteristic acestei pasiuni, este indiferenţa lui faţă de ideile politice şi interesul deosebit pentru persoane.”
  • Ion Cristoiu: ,,Pentru enciclopediştii neantului de cultură era logic ca politica să însemne doar o chestie de relaţii, de instinct oportunist cu abile ajustări succesive. «Mie îmi spui?» sau «Lasă că ştiu eu!» definesc cele două invariabile manifestări ale suficienţei noastre.

Ion Cristoiu: Cea mai bună definiţie a relaţiei dintre român şi politică a dat-o, sigur pornind de la Caragiale, Pamfil Şeicaru în serialul din Chemarea, 1950-1952, Constituţia şi partidele, o istorie politică a României de la Cuza la Lovitura de stat din 1944. Ion Cristoiu: „Românul are o înclinare, ceva mai mult chiar, o pasiune pentru politică. Ceea ce este însă caracteristic acestei pasiuni, este indiferenţa lui faţă de ideile politice şi interesul deosebit pentru persoane.

Ion Cristoiu: Pentru enciclopediştii neantului de cultură era logic ca politica să însemne doar o chestie de relaţii, de instinct oportunist cu abile ajustări succesive. «Mie îmi spui?» sau «Lasă că ştiu eu!» definesc cele două invariabile manifestări ale suficienţei noastre. ”

1. Decis să fac ordine în biblioteca mea de acasă, am umblat la colecţia sau mai precis la multele reviste Histoire din Occident, cele care mi-au fost, fără a reuşi asta, model pentru revistele de Istorie. Luîndu-le la rînd, fără să mă întreb după ce criteriu le-am cumpărat, retrăiesc invidia încercată ori de cîte ori am avut în mîini o revistă de popularizare a Istoriei din Occident:

Hîrtie şi tipar de lux, fotografii din belşug, abordarea subiectelor, astfel alese încît să fie interesante, într-o manieră vie, seducătoare, fără a face concesii popularizării.

De ce n-am reuşit asta în România?

Pentru că în România cei cu bani nu cumpără aşa ceva, iar cei fără bani n-au bani ca să cumpere aşa ceva.

Căutînd prin reviste, citesc evident titlurile dosarelor de pe copertă. În numărul pe martie 2005 al revistei Historia, care apare în Franţa, la concurenţă cu Histoire, dau peste titlul Da Vinci Code décodé. Cu subtilul La contre enquete historique. Luasem revistele la mînă pentru a găsi ceva despre Harun al Raşid. N-am găsit, deşi sînt sigur că revista s-a ocupat şi de acest subiect, devenit de Breaking News în contextul imaginii din O mie şi una de nopţi. Am luat revista şi am pus-o deoparte. Nici că se putea descoperire mai bună acum, cînd scriu un reportaj de călătorie ironic despre Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci. Fresca a devenit celebră prin romanul şi apoi prin filmul după roman Codul lui da Vinci de Dan Brown. În roman şi în film se avansează teza unui cod secret al lui Da Vinci din Cina cea de taină. Inspirat de această prostie, m-am gîndit la un reportaj în care membrii grupului de vizitatori admişi în sala de mese a mînăstirii benedictine stau în faţa frescei căutînd să descopere Codul secret, între care se numără amănuntul că Apostolul Ioan de lîngă Mîntuitor nu e apostolul, ci Maria Magdalena despre care un personaj din film spune c-a fost nevasta lui Isus şi că ar fi avut chiar un copil împreună.

Documentarea pentru reportaj mă obligă să citesc din Dosar partea dedicată Cinei cea de taină. Aflu astfel amănunte despre succesul colosal al romanului lui Dan Brown:

20 de milioane de cititori în întreaga lume, dintre care un milion în Franţa. Filmul şi romanul au dus la crearea unui circuit turistic: 20 de mii de vizitatori. Nu fără ironie franţuzească faţă de cultura americană, autorii dosarului remarcă faptul că autorul a inventat un pod parizian şi pune pe erou să meargă cu automobilul pe o stradă care taie în două Grădina Tuileries.

Cu toate acestea autorul a luat o groază de bani, fără a risca nimic. Biserica Catolică nu i-a zis nimic despre blasfemia cu Iisus.

2. Cea mai bună definiţie a relaţiei dintre român şi politică a dat-o, sigur pornind de la Caragiale, Pamfil Şeicaru în serialul din Chemarea, 1950-1952, Constituţia şi partidele, o istorie politică a României de la Cuza la Lovitura de stat din 1944:

Românul are o înclinare, ceva mai mult chiar, o pasiune pentru politică. Ceea ce este însă caracteristic acestei pasiuni, este indiferenţa lui faţă de ideile politice şi interesul deosebit pentru persoane. O uşurinţă verbală, o sprinteneală a inteligenţei îi înlesnesc să prindă, fireşte superficial, sensul situaţiilor; o siguranţă plină de suficientă face din orice român o pitorească speţă umană. Toată lumea vorbeşte de toate, fără ca nimeni să se simtă stingherit că nu ştie nimic; îndrăzneala afirmaţiei, faconda, pot înlocui o pregătire temeinică. Pentru enciclopediştii neantului de cultură era logic ca politica să însemne doar o chestie de relaţii, de instinct oportunist cu abile ajustări succesive. «Mie îmi spui?» sau «Lasă că ştiu eu!» definesc cele două invariabile manifestări ale suficienţei noastre. ”

3. În Rudin Turgheniev, crezut de mulţi ca fără umor, ne propune drept personaj pe o anume mademoiselle de Boncurt, fată bătrînă din Franţa, pripăşită pe la curtea boieroaicei ruse, Daria Mihailovna, asemenea multor franţuzoaice venite din Franţa ca să-i slugărească pe ruşi. Guvernantă a Nataliei, fiica Dariei, ea mărturiseşte o opinie aparte asupra Istoriei:

Ori de cîte ori Natalia citea vreun roman istoric, mademoiselle Boncourt o privea pe deasupra ochelarilor cu nespusă asprime şi dezaprobare. După părerea bătrînei franţuzoaice, istoria era plină, de la un capăt la altul, cu lucruri nepermise. ”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro