Ion Cristoiu: Tudor Arghezi face elogiul găinii

• Ion Cristoiu: Din cele zece pagini pe care mi le îngădui ca pe o raţie, notez aici două fragmente, veritabile bijuterii argheziene, consemnînd din nou adevărul desprins din lectura asiduă a publicisticii argheziene: Autorul urcă spre geniu doar în pamflete.
• Ion Cristoiu: Dintr-un text mai mic, Oeufs à la coque, apărut în Adevărul literar şi artistic, 28 februarie 1932, rup aceste rînduri închinate găinii, sub semnul credinţei argheziene în meşteşugul fără egal al Naturii:
• Ion Cristoiu: „Nişte găini proaste dau la lumină, fără fanfaronadă, capodopera cotidiană, pe care nici o tehnică, nici un talent şi nici o ştiinţă nu-l pot nici încerca. Dacă ar lipsi cotcodăcirea de la urmă, cu care strigă în univers găina că a făcut un ou, miracolul s-ar petrece în necunoscut”.

Siguranţa Generală a Universului. Cu un pix colorat şi subţire în mînă şi cu picioarele pe birou, americăneşte, îmi propun să isprăvesc zece pagini din Publicistica lui Arghezi, volumul VII, abandonat într-o vreme, reluat după ce l-am descoperit în grămada de cărţi de lîngă birou.

N-a fost altceva decît rodul întîmplării.

Cînd am nevoie de o carte, o iau din Bibliotecă şi uit sau mi-e lehamite s-o mai pun la loc. Dacă n-o las aruncată pe birou, atunci mai mult ca sigur o aşez în teancul de cinci zidiri de lîngă birou. Din cînd în cînd, la prînz sau seara, mă apucă imboldul de a repartiza cărţile din zidirea în creştere de la o zi la alta (îi adaug, ca pe nişte cărămizi, cărţi proaspăt cumpărate!). Iau la mînă toate cărţile dintr-o zidire. Cum însă unele trebuie puse pe rafturi deja arhipline, renunţ şi mă trezesc astfel faţă-n faţă cu cărţi care au stat pînă acum dedesubt.

Aşa m-am pomenit cu volumul lui Arghezi, ieşit la suprafaţă ca o bucată de marmură după o alunecare de teren.

Din cele zece pagini pe care mi le îngădui ca pe o raţie, notez aici două fragmente, veritabile bijuterii argheziene, consemnînd din nou adevărul desprins din lectura asiduă a publicisticii argheziene:

Autorul urcă spre geniu doar în pamflete.

Cînd o dă pe lăudat, coboară fatal spre platitudini. Oricum, chiar cu creionul în mînă, nu-l mai pot citi atent. Mă trezesc din cînd în cînd la capăt de frază ca şi cum aş fi lunecat pe ea ca pe gheaţă.

Iată unul dintre pasaje, rupt din tableta Note adiacente, tipărite în România literară din 27 februarie 1932:

„Flerul de o fiinţă cu Tatăl al agentului teolog se simte rudă cu Puterile de sus, intră în cer şi iese din cer cînd vrea, şi în ce priveşte raporturile lui confesionale cu lumea posesorul ostentativ al mirosului mistic se socoteşte ca un informator al lui Dumnezeu. O polemică dusă cu un teolog dictatorial te urmăreşte în eternitate şi te bagă în infern, chiar dacă viaţa dumitale ar fi plină de acţiuni de bunătate.

O fişă, cu toate semnalmentele fizice şi morale, se găseşte la Siguranţa Generală a Universului, unde te aşteaptă Dumnezeu, ca să-ţi dea în cap, în conformitate cu denunţul. Sfîntul are răbdare, fiind izvorul nesecat al acestei biruitoare facultăţi; orice ai face tot al lui eşti. Medicina şi igiena pot să întîrzie numai ceasul de prezentare dinaintea ultimei autorităţi; viaţa teologică este o sală de audienţă vastă, ca o gară şi ca un aerodrom. Şi rîndul fiecăruia vine oricum”.

Dintr-un text mai mic, Oeufs à la coque, apărut în Adevărul literar şi artistic, 28 februarie 1932, rup aceste rînduri închinate găinii, sub semnul credinţei argheziene în meşteşugul fără egal al Naturii:

„Nişte găini proaste dau la lumină, fără fanfaronadă, capodopera cotidiană, pe care nici o tehnică, nici un talent şi nici o ştiinţă nu-l pot nici încerca. Dacă ar lipsi cotcodăcirea de la urmă, cu care strigă în univers găina că a făcut un ou, miracolul s-ar petrece în necunoscut”.

Finalul experimentează capodopera:

„Pe dulapurile noastre, în străchinile de pămînt, stau în lumină mere şi ouă – rumene merele, palide-n alb ouăle. Şi încă nu ne-am deprins să gîndim şi să credem ce zicem. Le ouă cu adevărat găina, proasta din hambar, fugărită pe bălegare de un cocoş ca orişice cocoş?!”

*

Evul Mediu comunist. Tocmai cînd terminasem de notat despre meritocraţia din Imperiul Otoman mi-am venit în gînd societatea comunistă.

Societatea comunistă a desfiinţat barierele impuse de familie, de avere, de cotizarea socială.

De ce n-a fost cea mai bună lume dintre lumile posibile? Pentru că locul averii, al familiei l-a luat originea de clasă.

Pe vremea feudalismului n-aveai nici o şansă dacă te năşteai iobag sau, poate, copil de negustor.

În comunism, culmea! n-aveai nici o şansă dacă te năşteai chiabur, proprietar, fiu de foşti.

În schimb, dacă erai copil de ţăran sărac sau de muncitor, ca să nu mai spunem, copil de nomenclaturist treptele ascensiunii ţi se aşterneau la picioare.

Deşi ar putea să pară ciudat, societatea binecuvîntaă de propagandă ca fiind, în succesiune istorică, după capitalism, era înaintea capitalismului, un fel de Ev Mediu tîrziu.

De Evul Mediu ţinea şi atotputernicia doctrinei.

În Evul Mediu, dacă un lucru lipsea din scrierile cuvioşilor părinţi el nu exista.

În comunism, tot ce fusese respins sau chiar ocolit de Marx, Engels şi Lenin nu exista.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro