Cine intră în istorie. Pământul, ca un bunic surâzător

Pămîntul e dovada egoismului nostru, pentru că n-am găsit un termen să-l numească mai bine. Pămîntul nu are un muzeu, ci mai multe. De fapt pe toate.

Științele naturii sînt ale pămîntului. Geologia la fel. Istoria o aflăm în pămînt. Legile fizicii sînt legile pămîntului. Și toate ne vin de la el. Chiar și ploaia și norii se nasc în pămînt.

Pămîntului nu i s-au închinat Acatiste. Doar cîteva ode, de o calitate îndoielnică, cu excepția celor compuse de poeții antici care l-au respectat mai mult.

Dar lui nici că-i pasă. Pămîntul e ca un bunic surîzător.

Cu miliarde de nepoți pe genunchi, generație după generație. Continuă să ne zîmbească și cînd îl tragem de păr și cînd îi smulgem barba sau îl lovim peste obraz. Azi e ziua lui. Nu ne-am gîndit la niciun cadou.

Față de anul trecut, nu ne-a sporit grija față de bolile și bătrînețea lui. Ba dimpotrivă. L-am afumat zilnic, deși știm că nu-i face bine, l-am scormonit să-l căutăm și să-i luăm tot ce credem că are el mai bun pentru noi.

L-am pus rîzînd, ca nesimțitori, să ducă poveri tot mai mari în spate. Azi constatăm că respiră greu, că i-a crescut temperatura. Și tot ne iubește. Pe noi, copiii nemiloși care ne jucăm în ograda lui și îi strivim zi de zi grădina.

N-avem cum să dăm cu pămîntul de pămînt, că am fi făcut-o și pe asta.

Măcar i-am dat o zi. Cîteva clipe, să ne gîndim la el. Ca să ne exersăm cruzimea zilnică față de el.

Dar și stîngaci, cînd trebuie să spunem ceva de ziua lui. Ne cunoaște prea bine și ne iubește și-așa. Noi pe el, cu adevărat, încă nu.