Carlo Antonio Francesco d’Avila din ducatul Parmei a făcut medicina la Paris, absolvind-o în februarie 1853. În cariera sa medicală, a construit un sistem medical pe care l-a organizat atît în serviciul sanitar civil, cît și militar. A întemeiat o școală de felceri, apoi una de chirurgi, un serviciu de ambulanță, inexistent pînă al el. A consultat săraci și bogați, sodați și pușcăriași, domni și pălmași. S-a și îmbolnăvit de tifos într-o asemenea împrejurare.

În viața de familie n-a avut noroc. Prima soție i-a murit după o naștere, la numai 24 de ani. A doua soție, cu care a avut patru copii, a murit din greșeala unui confrate medic: acesta i-a dat stricnină, în loc de chinină, pentru o banală durere de cap. Carlo a devenit cînd regele Carol întîi i-a acordat cetățenia română, Carol. Carol Davila. El e demult în istorie, ca întemeietor al sistemului medical românesc. Istorie în care n-a avut loc confratele lui care a greșit sticluța, administrînd otravă în loc de leac.

Așa cum n-o să aibă loc în vreo istorie ministrul sănătății Vlad Voiculescu. Poate ar fi intrat, dacă s-ar fi ocupat în continuare de copiii bolnavi de cancer, la fundația sa Magic Camp. Dar Voiculescu a condus pentru o vreme sistemul medical din România. Nu spun că l-ar fi otrăvit. Unii intră în istorie, pentru că istoria îi vrea. Alții o forțează. Cei dintr-o a treia categorie nici nu sînt chemați și nici nu-și fac loc, pentru că nu sînt în stare. Chiar dacă au fost o vreme cineva, tot istoria îi îngroapă, la fel de repede cum i-a scos din anonimat. Cum e și cu Vlad Voiculescu, din Brănești – Dîmbovița.