Onoda, „10.000 de nopți în junglă”, povestea soldatului care a prelungit al Doilea Război Mondial până în 1974

• Timp de mai bine de trei decenii, Onoda a continuat să execute ordinele generalilor dispăruți, ducând un război care se terminase de mult.
• Până în 1974, Onoda a rămas înrădăcinat în jungla de pe insula Lúbang, în Filipine, hărțuind inamicii care se întorseseră acasă cu ani în urmă. 
• O poveste care vine în prezent în cinematografe cu titlul „Onoda, 10.000 de nopți în junglă”.

Timp de mai bine de trei decenii, Onoda a continuat să execute ordinele generalilor dispăruți, ducând un război care se terminase de mult.

Milioane de oameni au murit pentru războaie absurde, pentru ideologii criminale, pentru bucăți inerte de pământ. Conducătorii i-au onorat și filozofii i-au înălțat – «adevăratul soldat nu luptă pentru că urăște ceea ce are în fața lui, ci pentru că iubeşte ceea ce a lăsat în urmă”, a scris Chesterton — dar nimeni nu-i observase pe cei lăsaţi în urmă. Există și mai multe cazuri extreme de bărbați ignorați de istorie. De exemplu cel al japonezului Hiroo Onoda, care este unul dintre cazurile cele mai radicale.

Până în 1974, Onoda a rămas înrădăcinat în jungla de pe insula Lúbang, în Filipine, hărțuind inamicii care se întorseseră acasă cu ani în urmă. O poveste care vine în prezent în cinematografe cu titlul „Onoda, 10.000 de nopți în junglă”.

Odiseea fantomatică a lui Onoda este adusă pe ecran de cineastul francez Arthur Harari, care s-a angajat în aventura călătoriei în Cambodgia (în Filipine filmările erau mai complexe) pentru a regiza o armată de actori japonezi (cu care abia putea comunica) pentru a povesti, cu pretenții de Kurosawa, Herzog și John Ford, cei treizeci de ani în care soldatul Onoda și-a pierdut tinerețea și aproape capul. 

„Tema filmului este cea care provoacă aceste nume, nu că eu sunt la înălțime”, spune francezul, cu o smerenie neobișnuită. «Evident, mă simt flatat și sunt nume care îmi vin în minte ca spectator, ca pasionat de cinema. L-am avut în minte pe John Ford pentru exemplul lui de clasicism absolut, deși am vrut să stau departe de Herzog pentru că este un exemplu extrem de tip de film junglă care devine aproape psihedelic”, conchide el.

10.000 de nopți în junglă, un film inspirat din fapte reale

Dacă Onoda a petrecut 10.000 de nopți în junglă, Arthur Harari a trăit cu povestea japonezilor în cap timp de aproape un deceniu. Din momentul în care tatăl său a descoperit personajul și până când a reușit să îl transfere pe ecran. În acest timp, el a condensat ideile pe care le dezvoltă în cele aproape trei ore de film, de la războiul imaginat la tinerețea pierdută, absurditatea conflictului și chiar interdicția autoimpusă de a muri pentru a nu-și lăsa camarazii singuri.

Harari a facut totul prin ochii soldatului, dar și prin ochii învățacelului japonez, și prin ochii care l-au suportat în ambuscadele pe care, timp de treizeci de ani, le-a inițiat cu ajutorul camarazilor care i-au fost alături la început și care au căzut treptat. Onoda nu a depus armele odată ce a fost localizat, până când nu s-au dus la superiorul său în 1944 pentru a-i ordona să se predea. A făcut-o. A urmat un spectacol mediatic din Filipine până în Japonia și de acolo în Brazilia, unde Onoda a plecat să locuiască pentru câțiva ani pentru a scăpa de faimă. Dar s-a întors, după ce a devenit un lider spiritual al celei mai conservatoare Japonii, pentru a conduce împreună cu soția sa o fundație pentru valorile japoneze. Dar acea poveste este un alt film, mai puțin poetic și mai pământesc decât cel în care nu s-a dat bătut timp de 30 de ani.

Viitorul cinematografiei

Dincolo de premiera filmului „Onoda, 10.000 de nopți în junglă” și de provocarea Quijotică de a realiza un film european cu tematică japoneză, filmat în Cambodgia, Arthur Harari privește cu scepticism viitorul cinematografiei. «De acum nouă ani, când am început să visez la acest proiect, și până astăzi, percepția mea despre viitorul cinematografiei s-a schimbat. Astăzi mă preocupă mai mult dacă un astfel de cinema de autor mai este sau nu posibil”, se plânge el.

„În urmă cu un an și jumătate, odată cu pandemia, am avut sentimentul de a fi un supraviețuitor pe o navă care se scufundă. Și acum cred în continuare că cinematograful se schimbă și, deși nu știu încotro se îndreaptă, întrebarea mea principală este cine vor fi acei spectatori care vor mai merge la cinema”, conchide cineastul, care pentru romanticii proiectorului prezintă o poveste anti-război în timp ce în mijlocul Europei este război. „Nu mi-aș fi putut imagina niciodată că se va întâmpla așa ceva”, recunoaște el despre invazia rusă în Ucraina.” „Până la pandemie, aveam sentimentul că trăim după sfârșitul istoriei, dar acesta a murit și acum trăim întoarcerea istoricului, întoarcerea fragilității noastre istorice”, a încheiat el.