Ion Cristoiu: Cînd scriitorul Gogol intră în conflict cu activistul Gogol

• Ion Cristoiu: Drama lui Gogol e drama scriitorului clasic. Relativismul moral al lumii moderne e încă departe în timp şi, deci, scriitorul mai are încă scrupule. Educat într-o anume mentalitate (morală, religioasă, politică), el intră rapid în contradicţie cu exigenţele reflectării prin artă, exigenţele reflectării obiectiv.
• Ion Cristoiu: La Gogol, vocaţia satirică e o uriaşă forţă, devastatoare, răvăşind scrupulele morale şi patriotice, impunîndu-i o anume realitate. Totuşi, omul moral rezistă, chiar dacă doar cu ultimele puteri, şi-n anumite momente, ca în anumite momente de respiro, îşi face auzit glasul.
• Ion Cristoiu: „De ce să descriem sărăcie, şi numai sărăcie, precum şi metehnele vieţii noastre, dezgropînd oameni de prin colţuri uitate şi depărtate ale ţării? Ce să-i facem dacă asta-i pornirea firească a autorului, care – pătimînd de propriile lui cusururi – nu mai poate scrie despre nimic altceva decît despre sărăcie (…)”

Ion Cristoiu: Marioneta autorului. Realismul tradiţional se remarcă azi prin cusături vizibile de la o poştă. Astfel de cusături, trase neîndemînatic de-a lungul şi de-a latul prozei, se văd şi în marile texte sadoveniene. E clar, de exemplu, că Strada Lăpuşneanu ambiţionează o înfăţişare cît mai complicată a unei părţi din Războiul de întregire. O asemenea intenţie presupune includerea în roman a cît mai multe şi mai diferite medii, fiecare dintre acestea corespunzînd unui anume loc pe harta războiului:

Cartier general, trenuri cu şi fără refugiaţi, atitudinea negustorului, frontul în acalmie dintre două izbucniri de artilerie.

 Ion Cristoiu: De dragul acestui scop Sadoveanu îl plimbă pe bietul Paul Plopleanu prin cele mai felurite locuri şi împrejurări. Aţa albă a cusăturii epice se distinge chiar de la început. Autorul a ales drept personaj principal un tînăr care-şi caută, în nedesluşeala retragerii în Moldova, pe cei apropiaţi: fratele, ofiţer, mama, şi sora. Un om care caută – iată deci un bun pretext de a surprinde, fără prea mari forţări, atmosfera din trenuri, din gări, din tîrgurile înţesate de refugiaţi. De la început personajul e în mîinile scriitorului o marionetă fără voinţă. Această mînuire în scopuri descriptive se accentuează pe parcurs. Sadoveanu pune la cale o serie de întîmplări pentru a face cît mai lungă rătăcirea lui Paul Plopeanu pe harta ţării devastate de război. La Bîrlad, unde merge de la început, i se spune că fratele Adrian e la Ţifeşti, în prima linie. Adrian putea, fireşte, să fie la fel de bine într-altă parte: la spital, de exemplu. Sadoveanu avea însă absolut nevoie de un drum pînă la Ţifeşti, în prima linie, loc indispensabil într-o carte dedicată războiului. În rătăcirea sa feroviară, eroul putea să întîlnească, de exemplu, oameni tăcuţi şi călători de o singură origine socială. Scriitorul vrea să înfăţişeze însă cît mai multe şi mai diferite atitudini faţă de război: ale soldaţilor simpli, ale ofiţerilor, ale negustorilor, ale îmbogăţiţilor de război, ale cucoanelor, ale proprietarilor etc. De aceea Paul Plopeanu va întîlni şi va asculta lume cît mai multă şi mai felurită.

Vai de capul personajului central din proza clasică!

*

Înviere. M-am înşelat amarnic: Liz din serialul Black List n-a murit. Cea mai apropiată colaboratoare a lui Reddington a înscenat moartea lui Liz, care s-a dus în Cuba, unde vine şi Tom, cu fetiţa, ca să cadă cu toţii în mîinile lui Kirk. Finalul episodului, ca şi al sezonului 3, e cu Kirk zicîndu-i lui Liz, Maşa, şi declarîndu-se tatăl ei. Au vrut scenariştii să oprească aici serialul? Nu cred. O puteau face omorîndu-l pe Kirk. Deja Reddington îşi luase rămas bun de la Echipa FBI. Se schiţa un final de tip Monte Cristo. Ca şi Contele, Reddington pleca în necunoscut. Finalul sezonului relansează serialul. Întrebarea e dacă scenariştii au înviat-o pe Liz pe ultima sută de metri, cînd şi-au dat seama că serialul poate avea şi sezonul 4 (au rulat deja 15 episoade din sezonul 4) sau au plănuit de la început lovitura din final. Mie, care urmăresc serialul mai mult din curiozitatea de a vedea ce drăcovenii mai pun la cale realizatorii pentru a-i asigura ratingul, îmi place felul în care serialul îl ţine pe telespectator cu sufletul la gură. Să nu uităm că serialul s-a desfăşurat de la o săptămînă la alta. Spre deosebire de noi, care-l vedem de la cap la coadă, telespectatorii nu ştiau după fiecare episod dacă va fi sau nu ultimul.

*

Scrupule. Drama lui Gogol e drama scriitorului clasic. Relativismul moral al lumii moderne e încă departe în timp şi, deci, scriitorul mai are încă scrupule. Educat într-o anume mentalitate (morală, religioasă, politică), el intră rapid în contradicţie cu exigenţele reflectării prin artă, exigenţele reflectării obiective. La Gogol, vocaţia satirică e o uriaşă forţă, devastatoare, răvăşind scrupulele morale şi patriotice, impunîndu-i o anume realitate. Totuşi, omul moral rezistă, chiar dacă doar cu ultimele puteri, şi-n anumite momente, ca în anumite momente de respiro, îşi face auzit glasul:

„De ce să descriem sărăcie, şi numai sărăcie, precum şi metehnele vieţii noastre, dezgropînd oameni de prin colţuri uitate şi depărtate ale ţării? Ce să-i facem dacă asta-i pornirea firească a autorului, care – pătimînd de propriile lui cusururi – nu mai poate scrie despre nimic altceva decît despre sărăcie şi iar sărăcie, zugrăvind metehnele vieţii noastre şi dezgropînd oameni din colţurile cele mai uitate şi îndepărtate ale ţării?”

Scriitorul Gogol intră aici în conflict cu activistul civic Gogol. Din fericire pentru Istoria literaturii universale, pînă la urmă a învins Scriitorul.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro