De ce se scufundă copiii la botez cu capul în apa sfințită din cristelniță. Tradiția se mai păstrează doar la creștinii ortodocși

Baptisteriu-din-primele-secole-din-biserica-Ekatontapyliani-din-insula-Paros Sursă: Profimedia
  • Actul cel mai important al slujbei botezului este întreita afundare a pruncului în apa sfințită din cristelniță, când preotul rostește cuvintele sacramentale: „Se botează robul/roaba lui Dumnezeu (X)…”.
  • Forma de săvârșire a botezului prin întreita afundare completă în apă reprezintă o practică generală în Biserica veche.
  • Botezul prin turnare sau prin stropire este doar o excepţie în practica liturgică, în cazurile celor bolnavi la pat, care nu pot fi afundaţi.

Botezul a fost săvârşit în Biserică, încă de la început, numai prin întreită afundare. De altfel, însuși cuvântul „botez”, înseamnă afundare, avându-și originea în cuvântul grecesc „baptisma” (βάπτισμα), derivat al verbului „bapto” (βάπτω), „baptizo” (βαπτίζω) – a afunda, a scufunda, a introduce ceva / pe cineva într-un lichid și apoi a-l scoate.

Formula baptismală „Se botează robul/roaba lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin” ar putea fi în mod cu totul justificat redată astfel: „Se scufundă robul/roaba lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh; Amin”. Traducerea literală face superflue speculaţiile, făcând cu totul limpede faptul că botezul este intrinsec legat de afundarea în apă a celui/celei care se botează.

Semnificația Botezului

Prin botez, Biserica îndeplinește porunca Mântuitorului Hristos, dată Sfinților Apostoli: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată, Eu voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Matei 28, 18- 20).

Semnificaţia Botezului săvârşit prin întreită afundare este aceea a morţii şi învierii noastre împreună cu Hristos, spune Pr. Conf. Dr. Lucian Farcaşiu.

Prin cele trei cufundări și scoateri din apă ale celui care se botează se mărturisește credința în Sfânta Treime, afundarea închipuind moartea Domnului Hristos și înmormântarea Sa, iar scoaterea din apă învierea Lui din morți și renașterea omului la viața cea nouă, nepătimitoare.

Practica liturgică a botezului prin afundare în Biserica primară

În Biblie abundă mărturiile despre săvârșirea Botezului prin afundare. Înaintemergătorul Ioan boteza în localitatea Enom, „aproape de Salim”, pentru că „acolo erau ape multe” (cf. Ioan 3, 23). Hristos, după ce a fost botezat de Ioan în Iordan, „a ieşit din apă” (Matei 3, 16). De asemenea, Apostolul Filip l-a botezat pe famenul reginei Etiopiei în apă, după care a ieşit din ea (Fapte 8, 38-39). Scriptura nu lasă loc de îndoială asupra formei botezului.

Celelalte cazuri de botezuri în care nu este menţionată apa (Fapte 2, 41, 9, 18 ş.a.) au avut loc, cel mai probabil, în bazinele/fântânile destinate spălărilor rituale ale iudeilor sau în alte locuri unde era posibilă scufundarea în apă. De exemplu, în regiunea Sionului au fost găsite zeci de bazine pentru spălările rituale, iar evreii mai bogaţi aveau astfel de bazine chiar în casă; la fel, şi grecii, şi romanii.

În aceste bazine, ca şi în baptisteriile de mai târziu, oamenii maturi intrau până la brâu sau până la piept, apoi, preotul sau episcopul le punea mâna pe cap și îi afunda complet de trei ori. Copiii şi pruncii erau introduși complet în apă la fiecare scufundare, mai ales dacă nu erau baptisterii speciale pentru copii şi maturi, aşa cum era, de exemplu, cazul bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, explică pr. prof. Petru Pruteanu.

Întreaga tradiţie apostolică afirmă necesitatea săvârşirii botezului prin întreită afundare. „Canonul 50 al Sfinţilor Apostoli” spune: „Episcopul sau preotul care nu va face trei afundări ale Tainei într-un Botez, rostind la fiecare afundare câte un nume al Sfintei Treimi, ci va afunda pruncul numai o dată, spre închipuirea morţii Domnului, cum făceau ereticii eunomieni, să se caterisească…” ( „Molitfelnic”, ediţia a cincea, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pp. 15-18).

Toate vechile scrieri liturgice („Didahia”, „Rânduiala Bisericii Egiptene”, „Constituţiile Apostolice”, „Testamentum Domini” ş.a.) vorbesc despre botezul prin afundare în apă, având în vedere că primele biserici erau de fapt case particulare puse la dispoziţia comunităţii pentru săvârşirea cultului.

Botezul prin stropire sau turnare, o excepție

Astăzi, mulţi credincioşi solicită înlocuirea formei Botezului prin afundare, cu stropirea sau turnarea. Această formă a Botezului prin stropire sau turnare reprezintă o excepție, acceptată doar în două cazuri: când nu există suficientă apă şi atunci când candidatul este grav bolnav şi nu este posibilă afundarea lui (cf. Ciprian al Cartaginei, „Scrisoare către Magnus”). Această formă a Botezului este acceptată doar prin iconomie sau pogorământ de la regula Bisericii, care rămâne afundarea.

În Apus botezul prin stropire sau turnare (aspersiune) a fost admis sporadic și în cazuri normale după sec. al VIII-lea, iar ulterior s-a generalizat peste tot în Biserica Romano-Catolică, de unde l-au moștenit și protestanții de toate nuanțele, spune Pr. Ene Braniște, în Liturgica specială.

Chiar şi icoanele occidentale ale Botezului Domnului au început să îl înfățișeze pe Sfântul Ioan Botezătorul turnând apă peste Hristos cu un ulcior, o ipostază aproape comică. Conciliul II Vatican a încercat o revenire la botezul prin afundare, dar acesta rămâne totuşi o excepţie extrem de rară la romano-catolici, precizează pr. prof. Petru Pruteanu.

Din cauza influenței apusene, mai ales în zonele care mult timp au fost ocupate de romano-catolici (Ardealul, Banatul, Vestul Ucrainei etc.), foarte mulţi preoţi ortodocşi săvârşesc „botezul” doar prin turnare/stropire, fără să aibă vreun motiv serios.

Mărturii biblice și istorice despre botezul copiilor

În prezent, majoritatea celor care primesc Taina Botezului este formată din copii, deoarece Biserica a stabilit ca botezul să fie făcut din pruncie, pentru ca noul creștin să primească darurile Sfântului Duh de la cea mai fragedă vârstă.

Mântuitorul nu a stabilit vreo vârstă sau vreo limită de vârstă pentru primirea Botezului, ci a spus doar că primirea Botezului este de o importanță vitală pentru intrarea în Împărăția lui Dumnezeu: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu.

În perioada Vechiului Testament, în a opta zi după naștere, pruncii de parte bărbăteasca erau tăiați împrejur (circumciși) și li se punea numele; aceasta practică veche a fost văzută de Biserică drept un chip al Botezului. Astfel, dacă tăierea împrejur se făcea imediat după naștere, tot așa s-a socotit că și botezul, care a luat locul tăierii împrejur, trebuie săvârșit cât mai curând.

Botezul copiilor nu este o invenție contemporană a Bisericii, ci o practică adânc înrădăcinată în istoria liturgică creștină.

Scriptura atestă faptul că Apostolii au botezat și adulți, și copii: „Pe când Petru vorbea aceste cuvinte, Duhul Sfânt a căzut peste toţi cei care ascultau cuvântul. (…) Atunci a răspuns Petru: Poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie botezați aceștia care au primit Duhul Sfânt ca si noi? Și a poruncit ca aceștia sa fie botezați în numele lui Iisus Hristos” (Fapte 10, 44-48). Mai mult, unii se botezau împreună cu toata „casa” lor, adică împreună cu toata familia (Fapte 16, 12-15; 30-34; I Corinteni 1, 16). Comentatorii biblici sunt deplin de acord că prin „casă” se înțelege „întreaga familie”.

Irineu de Lyon (c. 130-202) în lucrarea sa Împotriva ereziilor, datată în jurul anului 180. Irineu vorbește despre copii ca fiind „născuți din nou pentru Dumnezeu”.

Scriitorul bisericesc Origen (184-253) spune că obiceiul de a boteza copiii este moștenit de la Sfinții Apostoli. În trei pasaje din scrierile sale el menționează botezul copiilor ca fiind tradițional și obișnuit.

De asemenea, și Tertulian (c 155 – c 230) vorbește în scrierile sale din perioada 198-203 de botezul copiilor mici.

Biserica s-a pronunțat destul de târziu în privința pedobaptismului (botezarea copiilor) și numai atunci când a fost nevoie să clarifice unele nedumeriri.

În anul 253 exista deja practica botezării pruncilor la opt zile după naștere. La al treilea sinod local din Cartagina, Sfântul Ciprian stabilește că Botezul trebuie administrat imediat după naștere: „În ce îi privește pe copii, sinodul nostru a hotărât că nu trebuie refuzate nici unui om venit pe lume îndurarea și harul lui Dumnezeu. Atât cât depinde de noi, trebuie să ne îngrijim să nu se piardă vreun suflet. […] Orice prunc sau persoană mai în vârstă să primească la fel darul dumnezeiesc”.

În colecția Constituţiile Apostolice, de la sfârșitul secolului al IV-lea, se spune: „Botezați-i și pe copiii voștri și să-i creșteți în supunerea și în învăţătura Domnului!”.

Mărturiile literare sunt confirmate de numeroase date arheologice: desene găsite pe pereții catacombelor și inscripții de pe pietrele funerare, din primele veacuri creștine.

Taina Botezului se săvârșește astăzi la 40 de zile după naștere. Există, desigur, excepții în acest sens, în cazuri speciale, cum este cel al copiilor născuți prematur sau al copiilor cu boli grave.