- Ion Cristoiu: Comuniştii l-au idealizat pe Cuza pentru a putea denunţa doi mari duşmani: Pe Carol I, prezentat ca un străin care l-a dat jos pe Cuza al nostru. Clasa politică din 1864 care l-a răsturnat pe Cuza nu pentru că era de al nostru, ci pentru după Lovitura de stat din mai devenise un dictator fără scrupule.
- Ion Cristoiu: Pentru că era nevoie să fie denunţată monstruoasa coaliţie dintre moşieri şi burghezie, Cuza a fost idealizat şi prezentat românilor drept model.
- Ion Cristoiu: Comuniştii n-au făcut însă decît să continue o solidă tradiţie republicană din anii lui Carol I, manifestă în campaniile duse de Adevărul împotriva Prinţului străin.
Ion Cristoiu: Comuniştii l-au idealizat pe Cuza pentru a putea denunţa doi mari duşmani: Pe Carol I, prezentat ca un străin care l-a dat jos pe Cuza al nostru. Clasa politică din 1864 care l-a răsturnat pe Cuza nu pentru că era de al nostru, ci pentru după Lovitura de stat din mai devenise un dictator fără scrupule.
Mijloc sinistru. Jérôme Carcopino, în Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, descrie un mijloc teatral din Roma imperială la care nu cred să se fi gîndit cineva în lumea modernă. Şi anume plasarea printre figuranţi a unui condamnat la moarte, care îşi dă duhul pe scenă în postura lui Prometeu în timp ce i se sfîrtecă ficatul sau în cea de torturat:
„Sau erau preferate piesele de groază în care se schimbă ocări, se spun cuvinte grave, răsună palmele aplicate zdravăn pe obrajii figuranţilor, loviturile degenerează în răniri şi sîngele curge în valuri. Dacă Laureolus a ţinut afişul timp de aproape două sute de ani, durata lui se explică prin ferocitatea banditului incendiator şi ucigaş, vedeta piesei, şi prin aceea a pedepsei în care, datorită substituirii finale, autorizată de Domiţian, a actorului cu un condamnat de drept comun, protagonistul expira în torturi ce nu mai aveau nimic imaginar, Prometeu derizoriu şi jalnic, zdrobit pe cruce de cuiele bătute în palmele şi în gleznele sale şi sfîrşiat de colţii ursului din Caledonia căruia îi era dat drept hrană. Acest ignobil spectacol n-a revoltat pe spectatori. Iuvenalis strecoară în satirele sale o aluzie fără răutate, iar Martialis laudă pe împăratul care a făcut posibil acest lucru. Piesa mimată li se părea romanilor din acel timp că atinge perfecţiunea mijloacelor şi efectelor ei; şi, la drept vorbind, această frîntură de viaţă luată dintr-o împrejurare palpitantă lasă departe în urma ei cele mai sinistre realizări permise cinematografului de trucajele fotografiei. Dar, în acelaşi timp, mimul, ajungînd la sfîrşitul carierei sale, a expulzat definitiv de pe scena romană arta şi umanitatea; el a atins treapta cea mai de jos a unei perversiuni în faţa căreia masele din Roma au cedat în loc să fie dezgustate, pentru că, de prea mulţi ani, abjectele măceluri din amfiteatru le înjosiseră sentimentele şi le pervertiseră instinctele.”
*
Cei doi duşmani. Pentru comentariul zilnic, dedicat folosirii lui Cuza ca model de om politic, găsesc explicaţia idealizării Domnitorului:
Comuniştii l-au idealizat pe Cuza pentru a putea denunţa doi mari duşmani:
– Pe Carol I, prezentat ca un străin care l-a dat jos pe Cuza al nostru.
– Clasa politică din 1864 care l-a răsturnat pe Cuza nu pentru că era de al nostru, ci pentru după Lovitura de stat din mai devenise un dictator fără scrupule.
Pentru că era nevoie să fie denunţată monstruoasa coaliţie dintre moşieri şi burghezie, Cuza a fost idealizat şi prezentat românilor drept model.
Comuniştii n-au făcut însă decît să continue o solidă tradiţie republicană din anii lui Carol I, manifestă în campaniile duse de Adevărul împotriva Prinţului străin.
*
Ne arătăm îndurători. Despre politica romanilor faţă de Barbari, reţin rîndurile atribuite de Tacitus lui Claudius, într-o scrisoare către Senat prin care cerea un tratament binevoitor faţă de prizonierul de lux Mithridates:
,,Dar noi romanii – scria el – avem din moşi-strămoşi datina ca, pe cît sîntem de îndîrjiţi faţă de duşman, pe atît ne arătăm de îndurători faţă de cei care ne roagă; căci noi repurtăm triumfuri numai împotriva popoarelor şi regatelor cît nu s-au prăbuşit”.
*
Cezar gînditorul? Nae Ionescu vede în Cezar un personaj complex, deosebit de fanaticii gen Brutus:
„Căci, propriu-zis, Cezar nu cade sub invidia lui Cassius sau sub ideologismul fanatic, teoretizant şi lipsit de simţul realităţii, al lui Brutus; ci, dimpotrivă, germenul pierzării e închis în el, în amestecul straniu de om de acţiune – aparţinînd vieţii publice şi lucrînd în interesele ei – şi de gînditor, căruia nu-i sînt străine toate ezitările şi toată indulgenţa primejdioasă, izvorîtă dintr-un prea largă – deşi uşor sceptică – înţelegere a oamenilor.” (Nae Ionescu, Teatrul Naţional: Iuliu Cezar, Tragedie în 5 acte (6 tablouri) de Enrico Corradini, Cuvîntul, 28 ianuarie 1928)
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro