• Ion Cristoiu: Asemenea tuturor marilor publicişti, situaţi deasupra gazetăriei mărunte, Nae Ionescu are conştiinţa caracterului trecător al scrisului în presă, chiar şi în cazul fericit al comentatorului vieţii multilateral desfăşurate.
  • Ion Cristoiu: Permanenţele, sensurile, semnificaţiile sînt descoperite aşa cum se găsesc în realitate sau doar (şi) aşa cum le vede analistul, potrivit convingerilor sale social politice şi morale?
  • Ion Cristoiu: Nae Ionescu, abil, refuză premisa unui comentator care descoperă în realităţi doar permanenţele pe care el le caută. El se vrea un simplu copist al semnificaţiilor din realităţi. Comentariile sale nu sînt rodul unei personalităţi, ci al realităţii propriu zise care-i dictează autorului ce să scrie.

Cu ultimele puteri, dar chiar cu ultimele, întocmesc Suplimentul literar-artistic săptămînal. E ceea ce s-ar numi o muncă de Sisif, văzută pînă mai ieri ca absurdă, reabilitată spectaculos de Albert Camus, care ne-a convins că merită să urci bolovanul pînă-n vîrf, deşi ştii că se va rostogoli înapoi, pentru că doar urcarea contează pentru tine. Nu citeşte nimeni Suplimentul literar-artistic. Cine dracu are timp sufletesc pentru proză, eseuri, note de călătorii, cînd politica oferă tuturor trăiri pătimaşe? Eu totuşi mă încăpăţînez să-l fac în fiecare duminică seara. Pe de o parte pentru că astfel adun texte pentru eventuale viitoare cărţi. Pe de alta, pentru că sînt maestru cînd e vorba de a-mi îndeplini o misiune pe care mi-am asumat-o prosteşte.

Pentru rubrica Am citit pentru dumneavoastră, găzduind texte clasice alese de mine pentru cititori, mă opresc la Prefaţa scrisă de Nae Ionescu în 1934 la culegerea Roza vînturilor, întocmită de Mircea Eliade şi apărută la Editura Cultura naţională. Articolele tipărite sînt din anii 1926-1933. Am acasă Roza vînturilor, ediţie anastatică, trimisă în lume după 1989 de Dan Zamfirescu, pe vremea cînd Nae Ionescu, pînă mai ieri interzis, se vindea bine. Cred c-am citit-o. Nu reţin dacă am parcurs şi Prefaţa. Astfel că pentru mine lectura textului e nou-nouţă. După ce o postez pe Supliment, mă gîndesc să scriu cîte ceva despre consideraţiile lui Nae Ionescu în domeniul Meditaţia asupra presei. Las însă pentru a doua zi ( pentru azi, adică) trecerea gîndurilor pe curat.

Iată-le!

Recomandări

UNGARIA E OUT
KENNEDY A VORBIT CU TRUMP
TRUMP SCOATE COLȚII LA KAMALA
SPORTIVII ROMÂNI SE PREGĂTESC DE J.O.
PRINȚUL PHILLIP AR FI IMPLICAT ÎN AFACEREA PROFUMO
MARINA SUA ARE PROBLEME DE 132 MLD $

Asemenea tuturor marilor publicişti, situaţi deasupra gazetăriei mărunte, Nae Ionescu are conştiinţa caracterului trecător al scrisului în presă, chiar şi în cazul fericit al comentatorului vieţii multilateral desfăşurate:

„Ori cum ar fi însă – cronică sau material pentru un portret –, însemnările şi comentariile acestea se prezintă cetitorului în condiţiuni extrem de neavantajoase. Un articol de gazetă este scris în trepidaţia întîmplărilor cotidiene, şi nu poate fi înţeles, în toată dreptatea, decît de cel care îl ceteşte în această trepidaţie. Ziua de viaţă publică este o cutie de rezonanţă; şi fără această cutie de rezonanţă, care ea selectează valorile gazetăreşti, o activitate ziaristică îşi pierde şi sensul şi rostul.

Desigur, un ziarist aduce în judecarea lucrurilor şi situaţiilor un punct de vedere relativ statornic, care se trage ca un fir roşu de-a-lungul întregii lui activităţi. Dar, mai întîi, necesităţi tactice obligă adesea pe redactorul cotidianului să ia drumuri întortocheate şi cel puţin aparent contradictorii, chiar dacă strategic obiectivele rămîn aceleaşi; şi mai apoi, pentru ca firul acesta roşu să se poată în adevăr desprinde de pe fondul confuz al faptelor zilnice, e nevoie de o anumită trecere de vreme, singura în stare a crea o perspectivă în care scoriile cotidianului dispar.”

Publicistul răspunde eventualei întrebări privind acceptul de a-i fi strînse în volum texte presupus efemere. Răspunsul se constituie într-o definiţie a comentatorului de politică internă şi externă:

„De ce, totuşi, avînd aceste păreri, am consimţit la publicarea lor în volum? Pentru că, ori cum ar fi, ele reprezintă un efort disciplinat, metodic, cinstit şi dezinteresat de a privi cotidianul pentru permanenţele lui şi de a desprinde din întîmplări – sensuri şi probleme. Ceea ce, pentru tinerii cari încearcă sincer să gîndească politic, poate fi un început .”

Comentatorul desprinde din faptele şi evenimentele cotidiene ceea ce el crede a fi permanţe. Aşa e ! Numai că în acelaşi timp se ridică întrebarea:

Permanenţele, sensurile, semnificaţiile sînt descoperite aşa cum se găsesc în realitate sau doar (şi) aşa cum le vede analistul, potrivit convingerilor sale social politice şi morale?

Indiscutabil, potrivit convingerilor profunde ale comentatorului. Dacă n-ar fi aşa, n-am avea tot atîtea permanţe ale realului, cîţi comentatori avem. Nae Ionescu, abil, refuză premisa unui comentator care descoperă în realităţi doar permanenţele pe care el le caută. El se vrea un simplu copist al semnificaţiilor din realităţi. Comentariile sale nu sînt rodul unei personalităţi, ci al realităţii propriu zise care-i dictează autorului ce să scrie:

„S-ar putea ca publicaţiunea aceasta să mai aibă un neajuns. S-ar putea, anume, să se găsească cineva care să mă prindă cu ocaua mică a schimbării de atitudine sau – Doamne fereşte! – a lipsei de originalitate.

S-ar putea – dar treburile astea nu mă privesc.

Aş fi foarte trist dacă cei cîţiva cetitori ai acestor rînduri mă vor socoti drept orgolios. Trebuie să spun însă că ce crede lumea despre puţinătatea mea, mă interesează foarte puţin. În toate luptele pe cari le-am purtat, m-am dovedit aşa de străin de «interesele» mele, aşa de «neglijent» cu «cariera» mea, încît am dreptul, poate, să cer – nu numai prietenilor, dar şi adversarilor mei – să nu acorde persoanei mele o importanţă – în bine sau în rău – mai mare decît cea pe care o acord eu.

Originalitate? Eu ştiu cîtă greutate se pune în lumea noastră pustiită de personalism pe originalitatea aceasta. Dar ce însemnează originalitate pentru un om care ştie că, aşa după cum nu poate sări peste umbra lui, nu poate sări nici peste marginile vremii lui şi comunităţii de destin care e naţia lui, – şi care nu-şi poate dori altă funcţiune decît aceea de a formula, cît mai circulabil şi deci cît mai rodnic, sensul vremii şi al întîmplărilor pe care le trăieşte? Nu e, oare, obiceiul nostru de a pune, prin numele nostru, fierul nostru de proprietate pe orice carte pe care o scriem, semnul însingurării uscate şi cu nimic îndreptăţitei individualizări sub care suferă încă omenirea.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro