Ion Cristoiu: Cînd aşteptările Poporului sînt prea mari apare pericolul mortal al dezamăgirii

• Ion Cristoiu: Ştiu, ca de altfel toată lumea, dezamăgirea provocată de guvernarea ţărănistă. Am scris despre conflictul dintre aşteptarea enormă care a însoţit venirea ţărăniştilor la Putere în 1928, considerînd-o o nenorocire pentru acest partid, dar şi pentru ţară.
• Ion Cristoiu: Noua guvernare, chiar şi noul regim pot îmbunătăţi spectaculos stările de lucruri existente ca moştenire de la fostul guvern sau fostul regim. În nici un caz însă, noua guvernare, noul regim nu pot concretiza toate iluziile cuprinse într-o aşteptare disperată.
• Ion Cristoiu: Şi astfel noua orînduire, obligată să treacă examenul confruntării cu aşteptarea irealistă, lasă impresia în scurt timp că e mult mai proastă decît se aştepta, ba chiar şi decît orînduirea anterioară. Apare astfel dezamăgirea.

Avertismentul meu profetic. Am citit azi-noapte 20 de pagini din Nae Ionescu. Rămăsesem cu o bucată de 10 pagini necitită, de luni, cînd m-am dus o emisiune Tv. Deja pot remarca la publicist, fără teamă că exagerez, pe lîngă sprijinul nu doar necondiţionat, dar şi entuziast chibiţăresc, dat lui Iuliu Maniu, şi credinţa că venirea ţărăniştilor la Putere va fi mai mult decît o schimbare de guvern, o schimbare de regim, va fi o revoluţie multilaterală în România – morală, politică, economică.

Mă rog!

Ştiu, ca de altfel toată lumea, dezamăgirea provocată de guvernarea ţărănistă. Am scris despre conflictul dintre aşteptarea enormă care a însoţit venirea ţărăniştilor la Putere în 1928, considerînd-o o nenorocire pentru acest partid, dar şi pentru ţară. Astfel de orizonturi magice sînt deosebit de periculoase. Indiferent cine va veni la putere, chiar şi oamenii providenţiali, se va confrunta cu viaţa, cu adevărul realităţilor. Noua guvernare, chiar şi noul regim pot îmbunătăţi spectaculos stările de lucruri existente ca moştenire de la fostul guvern sau fostul regim. În nici un caz însă, noua guvernare, noul regim nu pot concretiza toate iluziile cuprinse într-o aşteptare disperată. Şi astfel noua orînduire, obligată să treacă examenul confruntării cu aşteptarea irealistă, lasă impresia în scurt timp că e mult mai proastă decît se aştepta, ba chiar şi decît orînduirea anterioară. Apare astfel dezamăgirea. Şi dezamăgirea duce la compromiterea noii forţe politice, dar şi la aşteptarea unei minuni de la clasa politică. Atunci cînd şovăia să vină la putere, Corneliu Zelea Codreanu ştia el ce ştia. Despre repetarea momentului numit Revoluţia care dezamăgeşte am scris, avertizînd profetic, în ianuarie 1997, după ce se spuseseră toate cuvintele mari din dicţionar despre victoria CDR.

Viaţa m-a confirmat.

În scurt timp CDR şi Emil Constantinescu au dezamăgit. Nu numai pentru că au guvernat mai prost decît FSN-ştii, ci şi pentru că li se puseseră în cîrcă speranţe pe care nici apostolii, dacă ar fi făcut un partid, cu Iisus pe post de candidat la Preşedinţie, nu le-ar fi îndeplinit.

*

Înălţarea înceată, dar sigură. Mai departe din Tacitus, Anale, Cartea a III-a:

„De la conducătorul statului se cere să privească lucrurile mai larg, mai de sus; în adevăr, cînd cineva şi-a făcut conştiincios datoria, culege laude; cînd însă toţi sînt în greşeală, ura se revarsă numai asupra unuia singur.”

„Brodius era împodobit cu rare însuşiri şi, dacă ar fi mers pe căi cinstite, s-ar fi putut ridica la cele mai de sus demnităţi; zorul de a ajunge îl chinuia însă; el căuta deci s-o ia înainte celor de o seamă cu el, apoi celor ce erau mai presus decît el şi, în cele din urmă, să întreacă tot ce el însuşi nădăjduise vreodată, lucru ce a pierdut chiar pe mulţi oameni cinstiţi, care, nevoind să se înalţe încet, dar sigur, erau grăbiţi să ajungă cît mai repede pînă la cele mai înalte demnităţi, pierzînd din cauza asta totul.”

*

Arghezi despre Ţar. Publicistul Arghezi semnează în 1912 un pamflet atroce împotriva Ţarului Rusiei. Mai sînt patru ani pînă cînd Ţarul va fi răsturnat, pentru a i se pune în loc, după cîteva luni, echipa bolşevică. Din perspectiva celor care ştiu ce s-a întîmplat, speranţa lui Arghezi într-o lovitură de cizmă în botul Ţarului, pentru a-l da jos de pe tron, ar putea părea un oportunism de tip comunist. Cum însă în 1912 Ţarul mai era pe tron, iar comunismul mai trebuia să aştepte vreo treizeci şi cinci de ani pentru a fi instaurat, textul arghezian mi se pare corect din punct de vedere istoric:

„Părerile lui creştine sînt împărţite şi de o Curte compusă din mari duci şi prinţi, cunoscuţi în Rusia ca satrapii cei mai violenţi şi stricaţi fără de păreche. În războiul cu japonezii, mai multe regimente ruseşti se găseau în starea trupelor bulgare de azi: n-aveau cizme, altele aveau numai carîmbii cizmelor, legaţi cu o sfoară dedesubtul tălpii, şi n-aveau pingele. Cu banii afectaţi de buget furniturilor militare, plăteau marii duci la Paris şampania, cocotele şi desfrîul senilităţii lor.

Cînd armatele altor state mari violează pămînturile străine, pretextul lor e mai folositor: ele apără cauza aşa-numitei civilizaţii. Atîta timp cît mitra de aur a ţarului nu va fi răsturnată cu o bună lovitură de bot de cizmă, cu tălpile sănătoase, Rusia va urma să apere ortodoxismul episcopilor ei imbecili şi beţi.” (Tudor Arghezi, Sfînta Cruce, Facla, 18 octombrie 1912)

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro