Ion Cristoiu: Ne-au lăsat turcii altceva decît zicale gen, Bre, eşti turc, nu înţelegi?

• Ion Cristoiu: Da, ştiu, Istanbulul înseamnă după cucerirea de către Mohamed, Imperiul Otoman. O călătorie la Istanbul înseamnă înainte de toate, cunoaşterea civilizaţiei turceşti la faţa locului. Civilizaţie turcească?!
• Ion Cristoiu: Despre turci, anii de şcoală mi-au băgat în cap că n-au făcut altceva decît să dea buzna în ţările româneşti, lăsînd în istorie doar zicale gen: Ho, că nu dau turcii! Se băteau turcii la gura lui! Bre, eşti turc, nu înţelegi?! Cum e turcul şi pistolul.
• Ion Cristoiu: Cînd vine vorba de Istanbul nu pot să nu mă gîndesc la Constantinopol. Denumirea turcească de Istanbul mi se pare o necuviinţă, cum necuviinţă mi se pare şi transformarea în moscheie a Sfintei Sofia.

Fascinaţia personajului negativ. Nu ştiu cum am ajuns să discut cu Nicolae Iliescu despre Petru Dumitriu. Cred că întîlnindu-l, sub puterea năravului de a vorbi despre ultima mea idee, i-am zis ceva despre Vînătoare de lupi, singurul text (cel puţin cunoscut de mine), despre lichidarea bandelor din munţi de către Armată. Nicolae Iliescu e un admirator al lui Petru Dumitriu. Îi spun că pînă şi cărţoiul propagandistic Drum fără pulbere conţine pagini de mare forţă, scrise de Petru Dumitriu prin vicleşugul apelului la necesarele descrieri de natură.

Nicolae Iliescu îşi aminteşte că a citit romanul.

Pe vremuri, la liceu, cînd ăi mai răsăriţi cultural căutau şi cărţi în afara listei de lectură obligatorie. El îşi aminteşte de Mateica, personaj pe care, iată, nu l-a uitat, deşi între timp sute de alte personaje s-au grăbit să ocupe loc în memoria sa.

Da, dacă mă gîndesc bine, Nic Iliescu are dreptate.

Mateica e un personaj! Cel puţin în prima ediţie, Mateica, personaj negativ, întruchiparea duşmanului de clasă, le biruie în planul personalităţii pe celelalte personaje, mai ales pozitive. Sînt tare curios dacă la această nouă ediţie, revizuită după criticile făcute, Petru Dumitriu îl va mai micşora ca statură.

*

Civilizaţie turcească. M-am decis să merg în iarna asta la Istanbul. Pentru mine Istanbul e Bizanţul. Nu Bizanţul în general, ci Bizanţul din Creanga de aur, capodopera lui Mihail Sadoveanu. Azi-noapte, după ce, în fine, am deschis cartea lui Charles Diehl, Figuri bizantine, şi am parcurs cu încîntare (şi ciudă, luasem valeriană şi nu mă lăsa somnul să continui) primele pagini, am încercat să-mi dau seama în ce parte a Turciei de azi se duce Kesarion Breb pentru a descoperi posesoarea picioruşului nimerit pentru condurul crucial.

Da, ştiu, Istanbulul înseamnă după cucerirea de către Mohamed, Imperiul Otoman. O călătorie la Istanbul înseamnă înainte de toate, cunoaşterea civilizaţiei turceşti la faţa locului.

Civilizaţie turcească?!

Nu ştiu de ce sînt încredinţat că aşa ceva n-a existat. Despre turci, anii de şcoală mi-au băgat în cap că n-au făcut altceva decît să dea buzna în ţările româneşti, lăsînd în istorie doar zicale gen:

Ho, că nu dau turcii! Se băteau turcii la gura lui! Bre, eşti turc, nu înţelegi?! Cum e turcul şi pistolul.

Dar chiar dacă ar fi o civilizaţie turcă, rămasă pentru cei de azi sub formă de moschei, palate, haremuri, cînd vine vorba de Istanbul nu pot să nu mă gîndesc la Constantinopol.

Denumirea turcească de Istanbul mi se pare o necuviinţă, cum necuviinţă mi se pare şi transformarea în moscheie a Sfintei Sofia. Mulţi călători ajung la Istanbul pentru a vedea moscheile şi haremul. Eu însă merg în oraşul de pe malul Bosforului, căruia nu obosesc să-i spun Constantinopol, pentru a descoperi, sub stratul de mînjeală turcească, Bizanţul.

De aceea, în vederea călătoriei, am şi început cu Bizanţul, o lume pe care din motive care-mi scapă am refuzat s-o cunosc pînă acum.

Poate că mă voi apropia şi de Istanbul.

Doar numai după ce voi citi suficient de mult despre Constantinopol.

*

Sărăcia surselor. Nu mă dă gata capitolul despre România din cartea lui Maxime Mourin Le drame des états satellites de l’Axe, de 1939 à 1945, reddition sans conditions. Tipărită în 1957, ea suferă vizibil de sărăcia surselor. Cu excepţia memoriilor lui Benato Bova Scopa, ambasadorul Italiei la Bucureşti, pe care le-a citit, Maxime Mourin nu-mi oferă amănunte spectaculoase despre negocierile Guvernului Antonescu pentru încheierea Armistiţiului.

Mă scoate din sărite mai ales asumarea fără spirit critic a viziunii Palatului asupra lui Ion Antonescu. Maxim Mourin cultivă pînă la iritare teza unui Ion Antonescu fascinat de Hitler. Toate datele arată însă că Mareşalul mărturisea şi calităţi de om politic. Şovăia să încheie Armistiţiu nu de dragul loialităţii faţă de Hitler, ci pentru că n-avea încredere în ruşi.

*

Nu e Farfuridi. Brînzovenirea naţionalistă din ultima vreme le-a adus aminte unora de Caţavencu din Scrisoarea pierdută, cu a lui Europa să-şi vadă de trebile sale.

Cum mă gîndesc la un text despre asta pentru cristoiublog.ro, ajuns acasă, pornesc în căutarea celebrei bucăţi caragialeane pentru a o trage la xerox. Găsesc piesa în volumul Teatru, scos de Academie în seria Opere complete, şi arunc o privire asupra momentului Caţavencu. Nu dau de trimiterile la Europa. S-o fi referit la Europa mîndrul bărbat Farfuridi! Nici în discursul lui Farfuridi nu dau de invocarea Europei. O găsesc pînă la urmă în cuvîntarea lui Caţavencu. Iniţial am fost convins că se referea la obligativitatea de a modifica Articolul din Constituţie în favoarea evreilor, venită de la Marile Puteri pentru a ne da Tratatul de pace. Din cîte văd e un soi de polemică angajată cu Farfuridi.

S-ar cuveni să aprofundez subiectul.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro