Femeie, înainte de toate. Golda Meir

Când îți spun ”părinții fondatori”, vezi chipuri grave de bărbați. Pe altă declarație de independență, cea a Israelului, vei găsi însă și semnătura unei femei: Golda Meir. Născută în Rusia țaristă, crescută în Statele Unite, Golda Meyerson nu aderă însă la visul american. Tânără profesoară, emigrează în Palestina încă din 1921. Lucrează într-un kibbutz și e activă în sindicatele de stânga. În 1938, evreii germani fug de nazism, dar nimeni nu-i primește. Golda, observator la Conferința de la Evian, declară: ”Tot ce sper înainte să mor e ca poporul meu să nu mai aibă vreodată nevoie de expresii de simpatie”. În 1948, când britanicii arestează fruntașii sioniști, Golda ajunge în prima linie a mișcării. Regele Iordaniei îi cere să nu se grăbească să proclame independența. Îi răspunde: ”Așteptăm de 2000 ani. Vi se pare că ne grăbim?” Noul guvern îi eliberează pașaportul israelian cu numărul 1 și o numește ambasador la Moscova. La Kremlin, o așteaptă Stalin. Pe străzi însă, evreii ruși se îmbulzesc cu miile să vadă întruparea visului imposibil al unui stat evreiesc. E deputat, apoi ministru de externe. Rănită la picior într-un atentat, va purta restul vieții niște pantofi ortopedici butucănoși. Cei care o ironizează vor afla pe pielea lor că sunt de fapt bocancii armatei israeliene. În 1968, e prima femeie prim-ministru, ”chipul uman” al unui stat perceput ca militarist. Are zâmbetul blând, dar voința de fier. Teroriștii de la Olimpiada din 1972 sunt vânați de Mossad și lichidați la ordinul ei. În 1973, câștigă războiul de Yom Kippur. Dacă Golda ar fi autorizat un atac preventiv, ar fi fost mai puține victime, însă gestul ar fi lipsit țara de orice sprijin extern. Demisionează și își petrece ultimii ani scriindu-și memoriile. Destinul ei a inspirat multe filme. Au jucat-o Anne Bancroft, Judy Davis și Ingrid Bergman. Următoarea va fi Helen Mirren și e fabuloasă. De unde știu? Am avut onoarea să joc alături de ea zilele trecute. Pe platou am văzut-o însă doar pe Golda Meir.