Când te gândești la revoluționarii pașoptiști, vezi bărbi, mustăți și favoriți. Cu greu se strecoară în amintire rochiile cu crinolină ale Anei Ipătescu și Mariei Rosetti. Însă revoluția românilor a avut un personaj feminin de legendă, pe nedrept uitat: Pelaghia Roșu.
Advertisment
S-a născut în 1800 în comuna Mărișel din Munții Apuseni. Era fiica unică a judelui sătesc Ioan Dufle, care a educat-o acasă, după cărți românești. Urmează apoi trei ani de studii la Budapesta, după care, – fată cuminte! – se întoarce acasă, se mărită și devine dăscăliță. Pot să-ți spun cu siguranță că a crescut patrioți din copiii moți, fiindcă douăzeci de ani mai târziu, propriul ei fiu Andrei este lăncier în oastea lui Avram Iancu și apără comuna de o armata maghiară mult superioară. La 48 ani, Pelaghia adună femeile din sat, le îmbracă bărbătește și le suie pe cai. Asaltul amazoanelor pune pe fugă inamicul. Ar putea părea doar o diversiune norocoasă, dacă Pelaghia n-ar fi reluat cu același succes experiența de încă două ori. În bătălia de la Fântânele, 500 moți sprijiniți de cavaleria feminină înfrâng o coloană de 3000 honvezi, ucid peste 800 soldați și 3 comandanți din 4. Pelaghia e felicitată de Avram Iancu și recompensată ulterior de coroana austriacă cu suma de 100 florini. Se întoarce acasă și se stinge abia la 70 ani. Decenii mai târziu, femeile din sat îi fac o cruce de piatră, pentru a o înlocui pe cea de lemn, putrezită. De frica autorităților maghiare, vor fi însă nevoite s-o instaleze noaptea.
De ce este acestă Ioana d’Arc a românilor atât de puțin cunoscută astăzi? De ce nu i se dedică tablouri și filme? De ce povestea ei a ajuns la mine abia acum, în loc să-mi legene visele copilăriei? Vă întreb, domnilor politicieni! Dacă numele Pelaghiei Roșu nu vi se pare demn de un bulevard, dați-l măcar unui hipodrom. Caii sunt animale recunoscătoare.
Recomandări
Partenerii noștri