Bine te-am găsit la „Viața mea în fotbal”, sportul care apropie la bine și la greu, sportul care ne smulge lacrimi de tristețe și de bucurie, sportul care creează legende și dărâmă mituri. Astăzi îl am invitat pe Ionuț Lupescu,unul dintre membri minunatei Generații de aur.
Advertisment
Ați crescut alături de una dintre legendele fotbalului românesc, Nicolae Lupescu. S -a pus vreodată problema să faceți altceva decât fotbal?
Ionuț Lupescu: În familia mea, de când m-am născut s-a vorbit numai despre fotbal. Era logică, era normal, tatăl meu a fost unul dintre cei mai mari din istoria României. Nu a fost cel care m-a împins de la spate, mi-a spus trei lucruri foarte importante: muncă, muncă și iar muncă. Mama, care și ea toată viață ei a trăit lângă un fotbalist, a avut un băiat fotbalist, nu-și poate imagina decât fotbal. Ea a fost cea care m–a împins și mi-a spus ori te duci la un club mare să vedem dacă ești bun sau te lași și te apuci de școală.
Recomandări
Tatăl dumneavoastră a jucat 12 ani la Rapid și totuși ați ajuns la Dinamo, cum așa?
Ionuț Lupescu: Foarte simplu, noi ne-am mutat din Grivița în 78, 79 în Pantelimon și era mai simplu să iau 119 la vremea respectivă, să ajung la Dinamo decât să ajung în Giulești. Asta a fost singurul impediment pentru care nu am ajuns la Rapid.
Cine a fost mentor, cu cine va sfatuiati înainte și după meciuri cu tatăl dumneavoastră sau și cu altcineva?
Ionuț Lupescu: Tata când a văzut că am fost promovat la prima echipa, să fac antrenamente pe la 16 ani, am debutat la 17 ani, când am venit la Mircea Lucescu. A fost mai aproape de mine, mi-am luat familia când am plecat în 90 și sigur că a fost un om important înainte de meci și după meci, vorbeam, nu neapărat că mă consilia. Vorbea și îmi spune părerea lui, ce ar trebui să mai fac și așa mai departe.
Cine v-a fost idol și de ce ?
Ionuț Lupescu: Este greu să spui că cineva a fost idol pentru că am avut foarte mulți. Când ești copil întotdeauna vezi un jucător, vezi altul. Am început să înțeleg fotbalul în 82 aveam vreo 13 ani și la vremea respectivă Îmi plăcea foarte mult echipa Braziliei și îmi plăcea Zico. Am și acum acasă după atâția ani de zile un abonament de ITB care are poză mea și lângă ea, am scris Zico. Pot să spun că a fost primul jucător care mi -a plăcut foarte mult, dar după aceea cu timpul când am crescut, în România și în meciurile internaționale am reușit să văd și alțîi jucători. Să văd și casete video cu meciuri din 70, 80 și sigur mi -a plăcut și Bachboard cu stilul lui de a fi atât de elegant și lejer.
De aici și porecla dumneavoastră Kaizerul…
Ionuț Lupescu: Porecla a fost pusă atunci când jucăm în Germania, de la un ziarist din Germania, care când m-am dus acolo, am jucat în poziția de mijlocaș și el mi-a spus și sigur apoi au preluat oamenii din România.
În 89 la Revoluție erați plecat cu Dinamo în cantonament în Cipru. Tatăl dumneavoastră a spus într-un interviu că s-a bucurat foarte mult că nu ați prinsă revoluția acasă. Cum ați văzut Bucureștiul odată întors în țară?
Ionuț Lupescu: Îmi aduc aminte că eram cu Dinamo în Cipru, dacă va aduceți aminte aeroportul Otopeni era închis și a trebuit să mai stăm vreo 10 zile dacă nu mă înșel în Cipru și nu aveam conexiune telefonică acasă, auzeam la radio ce se întâmplă și foarte puțîn la televizor. După vreo două zile am reușit să vorbesc cu ai mei cu tată. Și cu mama. Noi stăteam pe lângă Foișorul de Foc, deci nu foarte departe de centru și au început să îmi spună toate lucrurile care se întâmplau. La un moment dat eram în camera cu Florin Răducioiu și ne gândeam să nu ne mai întoarcem în România și să plecăm în Austria. Eu am copilărit acolo, tată a lucrat acolo, aveam cunoștințe. Problema a fost că era cu noi Constantin Anghelache care a fost și președinte la Dinamo la vremea respectivă și a spus că pleacă până în România să își rezolve treburile. A două zi a fost interogat, a dat la radio sau arestat și atunci am intrat și și mai mult în panică. Când am revenit la Otopeni am văzut acolo ce s -a întâmplat, am văzut că erau soldați tineri care nu dormiseră zile și am încercat să aducem cât mai multe alimente banane, fructe, portocale ceea ce pe vremea respectivă nu se găseau în România.
Care a fost cel mai frumos moment în carieră dumneavoastră?
Ionuț Lupescu: Este greu de spus pentru că am avut multe. Unele meciuri le- am și uitat. Îmi aduc aminte suporteri sau prietenii că am jucat în meciul acela, dar cred că singurul lucru pe care nu l- am uitat sunt debuturile. Fie că fost debutul la Dinamo sau la echipa națională sau la alte cluburi, când am jucat în Germania. Cred că este important să le țîi minte pentru că fiecare îți rămâne în inima ta cu mare dragoste.
Are România puterea de a crește o generație de aur sau poate una de platină?
Ionuț Lupescu: Cred că în România sunt foarte multe talente, foarte multe posibilități din nou să creștem oameni valoroși. Problema este că trebuie să ai și educator de valoare și să se dorească să fie un plan bine organizat pentru dezvoltarea fotbalului românesc.
Ați cochetat o perioada cu carieră de antrenor, de ce nu ați ales acest drum?
Ionuț Lupescu: Am vrut, am fost primul care a făcut licență Pro în Școală Germană. Am revenit în țară, am început la Bacău, după aia la Brașov și am avut o experiență negativă, nu am vrut să fac niște compromisuri și atunci m -am despărțit de Brașov, făcând doar trei etape. Cei care conduceau Brașovul o luase pe un drum foarte prost. Și atunci a venit președintele Federației Mircea Sandu și mi -a spus să întru în administrație, caută foști jucători. Mi-a făcut această propunere și am intrat în federație. Acum sunt vreo 17 ani de când sunt în administrație fotbalului.
În 90 după Campionatul Mondial v-ați transferat la Bayer leverkusen. Cum a fost această trecere de la Dinamo la Leverkusen?
Ionuț Lupescu: Și la Dinamo noi lucrăm profesionist, Sigur că nu eram plătiți că profesioniști. Eram plătiți jumătate de la ministerul de Interne unde eram încadrați și restul de club, dar că și muncă lucrăm la nivelul celor din străînătate pentru că Mircea Lucescu avea o viziune foarte clară, o viziune că și cei din străînătate. Nu degeaba avem semifinale și finale nu numai Dinamo și Steaua și Craiova în anii 80. Din doi în doi ani se juca câte o semifinală, finală cu echipa românească în Europa. Mi- a plăcut leverkusen, mi- a plăcut managerul care a fost acolo care a venit și m- a luat din cantonamentul echipei naționale și îmi plăcea pentru că știam oricum germană, eram familiarizat cu limba germană și am stat aproape 10 ani în Germania.
Cât de repede v-ați adaptat la societatea germană?
Ionuț Lupescu: Destul de repede, atâta timp cât am avut și familia cu mine și puteam să mă concentrez doar pe ceea ce am de făcut. Având acest avantaj cunoscând și limba, te adaptezi foarte repede. Jucătorii când au văzut că există un jucător din estul Europei care știe și fotbal au fost foarte buni cu mine. La vremea respectivă aveam voie să jucăm doar doi străini în echipa vreo trei, patru ani după care au fost trei, dar era mai greu decât acum, pentru că trebuia să te impui, să fii mai bun decât străinii sau decât localii, dar cu timpul am reușit să ne impunem.
Este un moment în carieră dumneavoastră pe care acum l-ați face altfel?
Ionuț Lupescu: Nu știu, în general sunt foarte fericit cu carieră mea. Îmi este greu să spun și cred că nu are rost să mă întorc. Dacă nepotul meu care s-a apucat și el de fotbal, va dori vreodată să i se dea un sfat, cred că pot să îi dau lui.
Aveam 16 ani în 1994 când voi făceați senzație în Statele Unite. Am stat și eu nopți nedormite și am ieșit în Piață Universității. Cum ați văzut în cantonamente toată nebunia asta din România, după acele minunate victorii pe care ni le-ați adus?
Ionuț Lupescu: Pe moment nu am știut pentru că nu era tehnologie care există acum. Primeam o casetă la două zile, ne trimitea Ambasada cu ceea ce se filma și se dădea la televizor în România și abia cu 24, 48 de ore mai târziu, realizăm ceea ce am făcut. Care a fost impactul în țară. Eram foarte bucuroși văzând lumea alături de noi și ne-a dat mai multă putere de muncă, că să reușim să mergem cât mai departe.
Oare am fi ajuns în finală dacă nu era acel eveniment nefericit cu Florin Prunea?
Ionuț Lupescu: Nu știu dacă ajungeam în finală, dar era interesantă semifinală cu Brazilia. Am făcut un meci amical mi se pare la Timișoara și am bătut cu 4-1 nu mai avea niciun farmec. Nu cred că Florin Prunea a fost de vină, cu toții am fost de vină pentru că Dumnezeu ne-a dat de trei ori șansăa să ne calificăm, dacă va aduceți aminte după 1-0 am făcut 2-1 după care Schwartz a primit cartonașul roșu, deci am fost cu un om în plus și până la urmă și ei au primit penalty. După faza aceea, Suedia a avut două mare ocazii care putea să termine meciul în 90 de minute și el a reușit să le salveze.