Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 și semnificația ei

  • În fiecare an, la 24 ianuarie, sărbătorim Unirea Principatelor Române din anul 1859, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
  • Unirea celor două state, Moldova și Țara Românească, sub numele „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești” şi reformele lui Alexandru Ioan Cuza au pus bazele României moderne.
  • În pofida numelui care i s-a dat ulterior, de „Mica Unire”, Unirea de la 1859 a constituit primul pas esențial spre realizarea Marii Uniri de la 1918.

La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta Principatelor Ţării Româneşti şi Moldovei se afla în mâinile Imperiului Otoman şi ale Rusiei Ţariste, care se opuneau unirii lor. Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea, a devenit, după războiul Crimeii (1853-1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât și pe plan internațional.

Propaganda unionistă în țară și în străinătate

Un rol foarte important în realizarea unirii l-a avut propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei naționale, în cele două țări și în străinătate.

Obiectivul fundamental al românilor, „Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat neatârnat românesc”, fusese afirmat clar la 24 mai 1848, la Braşov, prin programul-legământ „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”.

În 1848 s-a realizat și începutul practic al unirii celor două Principate, prin uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

După înăbușirea revoluției pașoptiste este semnată convenția de la Balta-Liman (1849), prin care Moldova și Muntenia erau reconfirmate ca state aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar sub protectorat țarist.

În anii următori, pașoptistii au militat pentru câteva obiective clar conturate, care au fost aduse la cunoștința liderilor politici europeni cu ajutorul jurnaliștilor și al diplomaților.

Emigranții pașoptisti au susținut ideea că un stat național creat la gurile Dunării și la Marea Neagră poate constitui un stat tampon sau o barieră în calea expansiunii țariste. Napoleon al III-lea dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar la destrămarea monarhiei austro-ungare.

Activitatea desfășurată în emigrație, îndeosebi în Franța, s-a manifestat în diverse moduri: apeluri către opinia publică europeană, exprimarea programului politic în publicații precum România viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853); afilierea la „Comitetul Central Democratic European”, memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Franței, și către Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalități marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez).

În țară, s-au constituit comitete ale unirii la Iași și la București (1856); au fost editate publicațiile România literară și Steaua Dunării la Iași și Românul, la București. În această perioadă au revenit în patrie unii revoluționari pașoptisti, îndeosebi în Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica.

După izbucnirea Războiului Crimeii, în 1853, domnitorii ambelor țări şi-au pierdut scaunul, iar Principatele au fost ocupate de trupele ruseşti, cărora, după retragere, le-au urmat cele habsburgice şi cele otomane.

Tratatul de la Paris și adunările ad-hoc

Războiul Crimeei s-a încheiat cu înfrângerea Imperiului Ţarist, iar Tratatul de pace încheiat la Paris, în 30 martie 1856, a avut și prevederi referitoare la statutul celor două Principate Române. Protectoratul Imperiului Rus era înlăturat, iar Principatele urmau să beneficieze de garanţia colectivă a Marilor Puteri, se păstra suzeranitatea otomană, dar se garanta independenţa administrativă.

Tratatul prevedea și convocarea, în fiecare principat, a câte unui divan ad-hoc reprezentativ, care să-şi exprime voinţa în legătură cu organizarea definitivă a Principatelor.

Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. În Țara Românească majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, dar în Moldova situația era dificilă. Unioniștilor (reprezentați de personalități ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc.), li se opuneau separatiștii moldoveni (Nicolae Istrate, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.), care motivau menținerea separării prin posibila decădere a Iașilor și a Moldovei odată cu mutarea capitalei la București, ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat după 1861.

Caimacamul Vogoride, căruia otomanii îi promiseseră domnia dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, a falsificat alegerile pentru Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unioniștilor cu cele ale antiunioniștilor. Alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate la întâlnirea de la Osborne (9 august) dintre Napoleon III și Regina Victoria.

Au avut loc noi alegeri, iar la 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie, cel al Valahiei, și prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

În 7 și 9 octombrie au fost elaborate Rezoluțiile prin care se cereau, printre altele, autonomia Principatelor, conform capitulațiilor încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634, unirea Principatelor într-un stat sub numele de România, prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării.

Cererile celor două Divanuri ad-hoc au fost discutate de către puterile europene la Convenția de la Paris (10/22 mai – 7/19 august 1858), care prevedea că Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri; se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei; se prevedeau principii precum separarea puterilor în stat, desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală.

Convenția de la Paris a reprezentat un compromis între Unire și separatism, ilustrat foarte bine în numele noului stat, „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”. Au urmat apoi alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza și realizările scurtei lui domnii

În Moldova, la 5 ianuarie 1859, a fost ales, în unanimitate, ca domnitor, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”, iar ulterior, într-o ședință secretă a Adunării Elective, deputatul Vasile Boerescu din Țara Românească a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate.

Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane diferite.

Situația creată va fi discutată la o nouă Conferință internaționale ținută la Paris (7 aprilie-6 sept.). Alexandru Ioan Cuza a demonstrat, în ceea ce privește relațiile externe, destoinicie și inteligență politică. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și au reușit să câștige sprijin pentru cauza românească.

Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia recunoșteau dubla alegere, însă Imperiul Otoman și Austria tergiversau. Turcii plănuiau chiar o intervenție militară peste Dunăre. Cuza a răspunse însă energic, concentrând la 20 aprilie armata moldo-munteană, la Florești (Prahova). După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a recunoscut oficial, împreună cu Austria, dubla alegere. Deplina Unire a fost recunoscută 2 ani mai târziu, la Conferinţa de la Constantinopol (1861), unde Austria a admis însă unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza.

Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (1859-1878) acopereau regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova. La început, statul român a cuprins și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail), dar după 1877 a pierdut acest teritoriu, primind în schimb Dobrogea de Nord.

În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a început în 24 ianuarie 1859 cu multe speranţe şi s-a terminat într-un conflict cu elita politică. A fost acuzat de autoritarism şi silit să abdice în 11 februarie 1866.

Deși scurtă (1859-1866), domnia lui Cuza a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României si al primului guvern unitar și prin reformele sale (adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma învățământului), domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

În pofida denumirii de Mica unire, unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei este pasul cel mai important spre înfăptuirea României Mari.

După înlăturarea lui Cuza sa de la putere, în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial România, iar la 1 decembrie 1918 avea să fie înfăptuită Marea Unire a Transilvaniei cu România.