Ion Cristoiu: Intelectualele care se îndrăgostesc de Alexandru cel Mare

• Ion Cristoiu: Căutînd prin textele uitate prin foldere, ca prin nişte sertare din cămară, dau peste un citat din Ultima oră, de Mihail Sebastian. L-am pus deoparte, evident, cînd am citit piesa în vederea spectacolului de la Comedie, în regia lui Mircea Cornişteanu.
• Ion Cristoiu: Recitindu-l acum, descopăr de ce. Personajul Magda e o născocire tipică lui Mihail Sebastian. Ca toţi bărbaţii intelectuali, Mihail Sebastian visa la o femeie frumoasă, de sta floarea soarelui în loc, care să se îndrăgostească de un intelectual sărac, deloc chipos, numai şi numai pentru producţiile inteligenţei şi talentului său.
• Ion Cristoiu: Eu însă, sceptic de tipul lui Caragiale, urînd visurile şi cuvintele mari, văd în Magda o exaltată ridicolă. Lumea e plină de astfel de intelectuale isterice, amorezate de bărbaţi morţi demult, deoarece bărbaţii vii nu le dau nici o atenţie. Redau scena în care Magda mărturiseşte un amor nebun faţă de Alexandru Cel Mare.

Deosebirea presei independente faţă de presa le de partid. Tudor Arghezi explică în tableta Legea drumurilor de la Cameră, Seara, 4 aprilie 1913, de ce a fost de partea lui Al. Bădărău, iniţiatorul Legii, ministrul Lucrărilor Publice în Guvernul Titu Maiorescu:

„Trebuie să afirmăm că «Seara», care n-a cruţat în ultimul timp pe domnul Bădărău şi a divulgat multe din afacerile sale, este, în ce priveşte Legea drumurilor, e cu totul de partea domnului Bădărău.

Aceasta este de altfel deosebirea între ziarele de partid – care pornesc la luptă cu precugetare şi neagă fără distincţie toate actele unui guvern ce nu-i al lor – şi între ziarele independente, care aleg şi pot cu aceeaşi hotărîre să critice aspru sau să aducă laude aceluiaşi om, după cum el greşeşte şi fură, sau întemeiază.”

*

Mişcarea la Petru Dumitriu. Vrînd să văd ce mai am prin Folderul Caiete eseuri, am dat peste această însemnare despre Petru Dumitriu, făcută pe vremea cînd l-am citit întîia oară pe marele nostru scriitor:

„Ca şi la Eugen Barbu, care, pare-se, îl imită, un ochi atent observă totul în jur. Strada pe care se îndreaptă, către capitolul următor, eroul, sala în care vor avea loc dezbaterile, puntea vaporului din Pasărea furtunii sunt într-o eternă şi imperceptibilă mişcare. Totdeauna se întîmplă ceva, se mişcă ceva. Spre deosebire de Balzac, la care s-au raportat toţi comentatorii lui Petru Dumitriu, descrierea nu e statică: sub imagini pîndeşte o anume nervozitate. De aici, din aceste instantanee, din aceste mişcări surprinse în curs, impresia de veşnic vie lăsată de proza lui Petru Dumitriu.”

Cînd am făcut observaţia asta?

Cred că pe vremuri, în comunism, deoarece vorbesc de dezbateri şi nu de şedinţe de excludere.

*

Un personaj tipic mihailsebastian. Căutînd prin textele uitate prin foldere, ca prin nişte sertare din cămară, dau peste un citat din Ultima oră, de Mihail Sebastian. L-am pus deoparte, evident, cînd am citit piesa în vederea spectacolului de la Comedie, în regia lui Mircea Cornişteanu.

De ce l-am pus oare?

Recitindu-l acum, descopăr de ce. Personajul Magda e o născocire tipică lui Mihail Sebastian. Ca toţi bărbaţii intelectuali, Mihail Sebastian visa la o femeie frumoasă, de sta floarea soarelui în loc, care să se îndrăgostească de un intelectual sărac, deloc chipos, numai şi numai pentru producţiile inteligenţei şi talentului său. Eu însă, sceptic de tipul lui Caragiale, urînd visurile şi cuvintele mari, văd în Magda o exaltată ridicolă. Lumea e plină de astfel de intelectuale isterice, amorezate de bărbaţi morţi demult, deoarece bărbaţii vii nu le dau nici o atenţie. Redau scena în care Magda mărturiseşte un amor nebun faţă de Alexandru Cel Mare:

„Magda: Se poate. Dar în viaţă nu. Alexandru ştie asta. El merge cu mîinile libere, cu ochii închişi înainte, în neprevăzut, în plină aventură, pînă la capăt.

Andronic: Şi uneori pînă la crimă.

Magda (violent): Nu-i adevărat.

Andronic (cu vocea scăzută): L-a ucis pe Parmenion.

Magda: Minţi!

Andronic (moment de tăcere. Cuvîntul a fost prea tare, dar omul de ştiinţă biruie): E un istoric. Îmi pare rău, dar l-a ucis.

Magda (intens, surd): El?

Andronic: Da.

Magda: Cu mîna lui?

Andronic: Cred că da.

Magda: Crezi? Ce uşor îţi vine să arunci cuvintele. Crezi! (Cu o schimbare de voce, fermă:) Nu avea nici un motiv să-l ucidă.

Andronic: Nici unul. Şi Plutarh spune la fel.

Magda: Dar Plutarh nu spune că l-a omorît el, cu mîna lui.

Andronic: Nu. Asta spun eu. E o descoperire. Sau cel puţin o ipoteză.

Magda: Pe care n-a mai făcut-o nimeni înaintea dumitale?

Andronic: Nimeni.

Magda: De ce îl urăşti? Ce ai cu el?

Andronic (cu o ridicare din umeri): Îl urăsc? Eu n-am deptul să urăsc pe nimeni.

Magda: Dar nici să iubeşti.

Andronic: Sînt un om de ştiinţă. Caut adevărul. Încerc să-l găsesc. În cazul de faţă, cred că l-am găsit. Am probe.

Magda: Unde sînt?

Andronic: Aici. (Deschide un sertar:) Şi aici (Deschide alt sertar:) Şi dincolo. (Arată cu degetul spre un alt dosar de fişe:) Vrei să le vezi?

Magda: Da. (Bruscă răzgîndire:) Sau mai bine nu. N-am ce face cu ele. (Violent:) Păstrează-le! (Se întoarce brusc spre uşă)

Andronic: Magda!

Magda (se opreşte, se întoarce): Păstrează-le! (Mîndră): Alexandru e o flacără. N-ai s-o stingi dumneata. Cu toate planşele, cu toate fişele, cu toate cărţile n-ai s-o stingi. E mai puternic, e mai sus, e mai frumos. E aşa de frumos! Uită-te în ochii lui – drept în ochii lui – şi spune-mi: nu ţi-e frică de el?”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro