Originea sărbătorii care celebrează iubirea: De la Sfântul Mucenic Valentin la Ziua Îndrăgostiților

Sursa Foto: Profimedia
  • În calendarul romano-catolic sunt pomeniți în ziua de 14 februarie doi sfinți omonimi, Sfântul Valentin din Roma și Sfântul Valentin din Terni, sărbătoriți în Răsărit pe 6, respectiv 30 iulie.
  • Este foarte posibil ca Biserica din Apus să fi așezat ziua celebrării Sfântului Valentin la mijlocul lunii februarie într-un efort de „creștinare” a sărbătorii romane a fertilității, Lupercalia.
  • Prima asociere între Sfântul Valentin şi Ziua Îndrăgostiţilor a apărut într-un poem scris în 1382 de poetul englez Geoffrey Chaucer.

De Ziua Sfântului Valentin sau Ziua Îndrăgostiților am auzit cu toții, dar nu știm aproape nimic despre viața celui căruia sărbătoarea își datorează numele. Totodată, am putea fi contrariați de faptul că în această zi în calendarul ortodox nu găsim niciun sfânt cu acest nume, ci pe Sfinții Cuvioși Auxențiu, Maron și Avraam. În calendarul romano-catolic sunt pomeniți însă în această zi doi sfinți omonimi, Sfântul Valentin din Roma, serbat de Biserica Ortodoxă pe 6 iulie și Sfântul Valentin din Terni, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 30 iulie.

Sfântul Valentin din Roma

În vechile martirologii ale Bisericii Romei, ziua de 14 februarie este dedicată cinstirii sfântului mucenic Valentin, un preot care a trăit în secolul al III-lea, în Roma, unde îi ajuta pe martiri în timpul persecuțiilor împăratului Claudius II Gothicus. Datorită activității sale catehetice a fost arestat și dus în fața tribunalului de la curtea împăratului.

Împăratul Claudius II, care a condus Imperiul Roman pentru mai puțin de doi ani (268-270), a fost cucerit de modul în care a vorbit Sfântul Valentin în timpul procesului, însă la protestele prefectului Romei, l-a trimis pe sfânt la alt judecător, pe nume Asterius. Acesta avea o fetiță care era oarbă de la vârsta de mai puțin de doi ani. Auzind că Hristos este Lumina lumii, l-a întrebat pe Valentin dacă poate Acela să-i redea fiicei sale lumina ochilor. Atunci sfântul, înălţându-şi mâinile şi ridicându-şi ochii cu lacrimi spre cer, s-a rugat mult. Apoi, atingând cu mâna ochii fetiței, aceasta și-a recăpătat vederea. În urma minunii Asterius, împreună cu toată familia sa, au crezut în Hristos și s-au botezat.

Când împăratul a aflat cele întâmplate, inițial s-a gândit să nu-l pedepsească, însă gândul că ar părea slab în ochii subordonaților săi l-a făcut să se răzgândească. Astfel, după ce a fost bătut fără milă, Sfântul Valentin a fost decapitat în data de 14 februarie 268 (sau 269).

După ce a fost martirizat, câțiva creștini au luat trupul său și au adunat sângele său într-un vas. Trupul sfântului a fost îngropat în Catacombele Priscilei, un loc destinat înmormântării martirilor. Preotul martir Valentin a fost trecut în mod oficial în rândul sfinților în anul 496 de către Papa Ghelasie I.

Sfântul Valentin, protectorul celor îndrăgostiți

În paralel cu datele istorice pe care le avem despre viața sa, sfântul Valentin este asociat cu diverse legende, care au condus la identificarea sa cu protectorul celor îndrăgostiți.

Sfântul era renumit pentru darul său de a-i împăca pe oameni. Într-o zi, pe când îngrijea trandafirii din grădina sa, a auzit un cuplu certându-se foarte aprig. Mâhnindu-se de acest lucru, sfântul a tăiat un trandafir, apoi, ieșind în drum, s-a apropiat de cei doi, rugându-i să-l asculte puțin. Aceștia abia dacă l-au ascultat câteva secunde.

Sfântul le-a oferit apoi trandafirul, i-a binecuvântat și a plecat. Imediat după aceea cei doi au fost cuprinși din nou de sentimentul dragostei. La scurt timp, aceștia s-au întors și i-au cerut să le binecuvânteze căsnicia.

O altă tradiție relatează că una dintre acuzațiile care i-au fost aduse a fost că a binecuvântat mai multe nunți de soldați creștini cu iubitele lor, nesocotind porunca împăratului, care interzisese bărbaților care încă nu și-au terminat stagiul militar să se căsătorească.

Alte legende medievale îl prezintă pe Sfântul Valentin chiar transmițând bilețele de dragoste între cupluri de creștini închiși de împăratul Claudius. Iar în alte legende sfântul martir, deși cleric, ajunge chiar să se îndrăgostească de o fată oarbă, pe care a vindecat-o. Mai mult ca sigur, niciuna dintre aceste povești medievale nu a avut vreo bază în istoria secolului al III-lea.

Legendele acestea, legate de viața Sfântului Valentin din Roma, se suprapun însă tradiției legate de Sfântul Valentin din Terni, fiind atribuite în diferite surse când unuia, când altuia.

Sfântul Valentin din Terni

Al doilea sfânt pomenit în calendarul occidental pe 14 februarie este Sfântul episcop și mucenic Valentin, care s-a născut în jurul anului 175 în localitatea romană Interamna (astăzi localitatea Terni, din regiunea Umbria, Italia). A fost hirotonit preot și apoi a fost ales episcop de Interamna, fiind hirotonit de către papa Victor I, în anul 197. El a rămas în conștiința Bisericii ca vindecător al celor bolnavi, îndeosebi de epilepsie.

Datorită credinței sale puternice și bogatei sale activități taumaturgice, episcopul Valentin a convertit la creștinism importanți dregători romani, fapt ce a atras nemulțumirea autorităților și a condus la întemnițarea și uciderea sa. Sfântul Valentin din Terni a murit ca martir la Roma, în anul 269/270, prin decapitare, la vârsta de aproape o sută de ani.

Sfântul a fost omorât noaptea pentru a se evita o revoltă în rândul oamenilor din Terni, care își prețuiau episcopul. Trei dintre cei pe care îi convertise, Procul, Efiv si Apolonie, i-au adus în timpul nopții trupul înapoi la Interamna și ulterior au fost și ei martirizați, apoi îngropați lângă Valentin.

În secolul al IV-lea exista un mormânt la piatra miliară 63 de pe Via Flaminia, în apropierea orașului actual Terni, iar în acel loc a existat din secolul al VIII-lea o biserică cu hramul mucenicului Valentin. Acest mucenic este atestat, de asemenea, în Martirologiul Fericitului Ieronim, pe 14 februarie.

Părticele din moaștele Sfântului Mucenic Valentin se găsesc și la Biserica Delea-Noua Calist din București, fiind primite în dar de la Episcopia din Terni, Italia, în anul 2005, scrie Basilica.

Ziua îndrăgostiților și serbările romane „Lupercalia”

Dincolo de problemele legate de datele biografice sau de elementele legendare asociate celor doi sfinți omonimi, desemnarea zilei de 14 februarie ca zi a îndrăgostiților este legată de sărbătoarea idolatră a Lupercaliilor sau a Fertilității, pe care romanii o sărbătoreau în data de 15 februarie.

Începând de pe 13 februarie în Roma antică, se sărbătoreau Parentalia, nouă zile de pomenire a strămoșilor familiei, care se încheiau cu Feralia, pe 21 februarie, ziua morţilor, petrecută la mormintele familiei. Aici avea loc un ospăţ al împăcării, fiecare îşi cerea iertare de la morţii lui sau îi ierta.

În ultima zi, 22 februarie, era serbată Caristia, ziua iertării şi a împăcării cu neamurile. Se făcea un ospăţ în familie, la care se întâlneau neamurile ca să-şi aducă aminte de morţii familiei, fiind totodată un prilej de împăcare a rudelor între ele, în amintirea celor dragi plecați din această lume. Participanții își ofereau unii altora daruri şi aduceau diverse ofrande. Plecând de la etimologia cuvintelor, Caristia (sau Cara Cognatio) poate fi înțeleasă ca sărbătoarea neamurilor iubite, sărbătoarea iubirii de familie.

În cadrul sărbătorilor romane, pe 15 februarie se serbau Lupercalia, rituri arhaice de purificare colectivă și de atragere a fecundităţii, rituri suprapuse peste practici magice ale păstorilor care îşi protejau turmele de lupii flămânzi care le amenințau spre sfârşitul iernii. Lupercus (care înseamnă „cel care ţine lupii departe de turme, cel care alungă lupii”) era un vechi zeu al turmelor şi al păstorilor. Lupercus și perechea sa, Luperca, se îngrijeau de fertilitatea animalelor şi a femeilor.

Romanii sărbătoreau Lupercalia în Lupercal, grota lupoaicei, situată la poalele Palatinului, pe care arheologii au descoperit-o în anul 2007, unde se credea că pruncii Romulus și Remus au fost îngrijiți de o lupoaică. În centrul sărbătorii se afla sacrificiul unui/unor ţapi (simbolul virilităţii şi al însămânţării) şi sacrificiul unui câine (probabil în locul unui lup). Apoi pielea țapului era tăiată în fâșii și cufundată în sângele animalului și urma momentul cel mai popular, „flagelarea” femeilor: preoții ieșeau pe străzile Romei, atingând femeile cu pielea animalului, pentru ca acestea să fie mai fertile anul următor.

Fâșiile din pielea animalului se numeau „februa” (purificări, jertfe expiatorii), care provine de la februum – „care curăţă, mijloc de purificare”. Exista şi un verb februo, februare: a curăţa, a purifica. De aici provine, de altfel, și numele celei de a doua luni din calendarul nostru, februarie.

În cursul zilei, toate tinerele din oraș își scriau numele pe o mică bucată de papirus, pe care o așezau într-o urnă și tinerii singuri trăgeau la sorți numele fetelor cu care aveau să formeze o pereche pentru tot restul anului. De cele mai multe ori, cuplurile respective ajungeau chiar să se căsătorească.

Sărbătorile acestea au existat până spre sfârșitul secolului al V-lea d.Hr. În 494 e.n. Papa Ghelasie I a interzis participarea la aceste serbări. Se pare că Biserica a decis să plaseze ziua sărbătorii Sfântului Valentin la mijlocul lunii februarie într-un efort de „creștinare” a sărbătorii păgâne Lupercalia. S-a afirmat că papa Ghelasie a înlocuit Lupercalia cu Ziua Sfântului Valentin, dar cu siguranță corelarea sărbătorii cu romantismul și pasiunea a apărut mult mai târziu, scrie Britannica.

De la Sfântul Valentin creștin la Valentine’s Day

Comemorarea celor doi sfinți mucenici a creat în acest context cultural și istoric o tradiţie foarte răspândită în ţările anglo-saxone, Sfântul Valentin devenind în Apus ocrotitorul logodnicilor și unul dintre cei mai populari sfinți, alături de Sfântul Nicolae sau Sfântul Martin.

În tradiția populară occidentală se spunea că o fată trebuie să se căsătorească cu primul bărbat pe care avea să îl vadă de ziua Sfântului Valentin. Prin urmare, bărbații care doreau să se căsătorească mergeau cu un buchet de flori la fata dorită în dimineața acelei zile, cât mai devreme posibil, scrie Heiligenlexikon.

Prima asociere între Sfântul Valentin şi Ziua Îndrăgostiţilor a apărut la mai bine de 1000 de ani de la moartea martirică a Sfântului Valentin, în poemul Parlement of Foules scris în 1382 de Geoffrey Chaucer în onoarea aniversării logodnei dintre Richard al II-lea şi Anna de Boemia.

Prima felicitare de Ziua îndrăgostiţilor, păstrată astăzi la Librăria Britanică din Londra, este o poezie scrisă în 1415 de Charles, Duce de Orleans, şi adresată soţiei sale pe când el era închis în Turnul Londrei ca prizonier în urma bătăliei de la Agincourt. Câţiva ani mai târziu se pare că şi Regele Henry al V-lea ar fi trimis o felicitare pe 14 februarie soţiei sale, Caterina de Valois.

În timp, sărbătoarea a devenit atât de populară, încât în 1537, regele Henric al VIII-lea a stabilit prin cartă regală ca întreaga Anglie să sărbătorească Ziua Îndrăgostiţilor pe 14 februarie. Prin secolul al XVIII-lea, ziua Sfântului Valentin devenise o sărbătoare obişnuită pentru îndrăgostiţi, care își trimiteau felicitări scrise şi mici cadouri.

Prin anul 1700, pe continentul american, coloniştii au adus moda cărţilor poştale, iar în 1840, Esther A. Howland a devenit primul vânzător al felicitărilor de Valentine´s Day din Statele Unite. Cu trecerea timpului s-a ajuns la accentuate valențe profane, sărbătoarea Sfântului Valentin fiind denaturată și transformată într-un eveniment de marketing.