Cum funcționează transfuziile și cum se previne coagularea sângelui

• Până la descoperirea grupelor sanguine, oamenii au făcut experimente cu transfuzii secole întregi, de multe ori, cu consecințe tragice
• Abia în 1901, medicul austriac Karl Landsteiner a descoperit grupele sanguine și faptul că amestecarea a două tipuri diferite de sânge determina formarea de cheaguri
• În perioada Primului Război Mondial au fost descoperite anticoagulantele, care, alături de aparatele portabile inventate tot atunci, au salvat mii de vieți, litri de sânge fiind trimiși direct pe câmpurile de luptă.
• După război, cutia portabilă va servi drept model pentru banca de sânge modernă

În 1881, doctorul William Halsted s-a grăbit să o ajute pe sora sa Minnie, care avea hemoragie după naștere. A introdus rapid un ac în braț, și-a scos propriul sânge și i l-a transferat sorei lui, spune Bill Schutt, într-un material TED-Ed. După câteva minute de incertitudine, aceasta a început să-și revină. Halsted nici nu bănuia cât de norocoși fuseseră. Reușita transfuziei se datorase faptului că el și sora lui se întâmplase să aibă aceeași grupă de sânge, ceea ce nu este garantat nici măcar în cazul rudelor apropiate.

Grupele sanguine nu fuseseră descoperite pe vremea lui Halsted, deși oamenii au făcut experimente cu transfuzii timp de secole, de multe ori, fără succes.

În 1667, medicul francez Jean-Baptiste Denis a devenit primul care a încercat această tehnică pe un om. Denis i-a transfuzat sânge de oaie lui Antoine Mauroy, un bărbat care suferea probabil de psihoză, în speranța că îi va ușura suferința. Inițial, Mauroy s-a simțit bine. După a doua transfuzie însă a făcut febră, a avut dureri severe la nivel lombar, senzație intensă de arsură la nivelul brațului și a urinat un lichid vâscos și negru.

Deși nimeni nu o știa la momentul respectiv, acestea erau semnele unui răspuns imun periculos al corpului celui care primise transfuzia. Răspunsul imun începe cu producerea de proteine, numite anticorpi, care disting celulele proprii ale organismului de intruși. Anticorpii fac asta recunoscând proteinele străine (sau antigeni), încorporate în membrana celulară a intrusului. Anticorpii se agață de antigeni, semnalând altor celule imune să atace și să distrugă celulele străine. Celulele distruse sunt eliminate apoi din corp prin urină.

În cazuri extreme, descompunerea masivă a celulelor cauzează cheaguri în fluxul sanguin, împiedicând irigarea organelor vitale, supraîncărcând rinichi și cauzând insuficiență organică. Din fericire, pacientul lui Denis a supraviețuit transfuziei. Dar, după ce alte transfuzii între specii au eșuat în mod fatal, procedura fost interzisă în întreaga Europă, nemaifiind folosită timp de câteva secole.

Așa fost până în 1901, când medicul austriac Karl Landsteiner a descoperit grupele sanguine, un pas crucial în succesul transfuziilor de sânge între oameni. El a remarcat că, atunci când erau amestecate două tipuri diferite de sânge, se formau cheaguri. Asta se întâmplă când anticorpii se agață de celule cu antigeni străini, cauzând aglutinarea celulelor sanguine. Dar, când celulele donatorului au aceeași grupă ca cea a beneficiarului, celulele donatorului nu vor fi distruse și nu se vor forma cheaguri.

Până în 1907, înainte de a face o transfuzie, medicii amestecau cantități mici de sânge. Dacă nu se formau cheaguri, grupele sanguine se potriveau. Aceasta le-a permis să salveze mii de vieți, punând bazele transfuziilor moderne.

Până în acest moment toate transfuziile se desfășurau în timp real, în mod direct, între două persoane. Asta pentru că sângele începe să se coaguleze aproape imediat după ce intră în contact cu aerul – un mecanism de apărare al corpului, care are scopul de a preveni pierderea excesivă de sânge după o rănire.

În 1914, cercetătorii au descoperit că citratul de sodiu oprește coagularea sângelui, prin scoaterea calciului cu ajutorul căruia se formează cheagurile. Sângele citrat poate fi depozitat pentru a fi utilizat mai târziu – primul pas spre realizarea la scară largă a transfuziilor de sânge. Doi ani mai târziu, în 1916, doi oameni de știință americani au găsit un anticoagulant mai bun, numit heparină, care dezactivează enzimele ce permit coagularea.

Heparina continuă să fie folosită și astăzi. Tot în acea perioadă, cercetătorii americani și britanici au dezvoltat aparate portabile, prin care sângele donatorului putea fi transportat pe fronturile Primului Război Mondial. Împreună cu heparina, acestea le-au permis medicilor, să depoziteze în siguranță și să conserve litri de sânge, pe care l-au trimis direct pe câmpurile de luptă pentru a transfuza soldații răniți.

După război, această cutie portabilă va servi drept model pentru banca de sânge modernă, un aparat de bază al spitalelor din întreaga lume.