- Între 1994-2001, au fost adoptați 26.293 de copii, dintre care 15.112 (57,5%) au fost adoptați la nivel internațional
- În 2015, România mai avea 4.060 de copii adoptabili
- În 2018, România avea în sistemul de protecție specială 50.608 de copii, dintre care doar 3.123 de copii erau adoptabili
Marion Le Roy Dagen are 45 de ani și trăiește în Franța de la șase ani, când a fost adoptată. De la începutul anilor ’90 a venit în România de mai multe ori, pentru a ajuta orfanii țării. Iar din 2014 încearcă sî îi ajute și pe cei adoptați de familii din străinătate.
A co-fondat, alături de alte două femei Asociația Orfanii României. Primesc sute de cereri, din întreaga lume, pentru a-i ajuta pe copiii adoptați din România să își regăsească familiile de origine. Șansele sunt extrem de mici.
„Astăzi, când sunt deja 30 – 40 de ani, mulți au dispărut. Eu cred că va fi mult de muncă și cred că asta se va face în România, că vor fi investigații la nivelul tuturor agențiilor românești și franțuzești. Pentru că și Franța are responsabilitatea ei, ca să facă o anchetă judiaciară, este urgent”, a spus Marion Le Roy Gendre.
Între 1994 și 2004 România era la mijloc, între puternicele lobby-uri internaționale și aderarea la Uniunea Europeană. I se cereau copii, dar i se cerea și să rezolve problema adopțiilor internaționale. Asistenții sociali făceau rapoarte false despre familii, despre care susțineau că nu le-au găsit. O întreagă rețea funcționa cu acte de abandon false.
„Au fost sume imense care au circulat. Se estimează, potrivit anchetelor, că adopțiile între 1990 și 2000 au adus aproape un miliard de dolari. Eu sunt în contact cu un adoptat în anii 2000. Pentru adopția lui, părinții lui adoptivi au plătit 250.000 de dolari. Credeți că este normal? Un copil nu este o marfă”, susține Marion.
Tot sistemul de adopții internaționale din România a fost clădit pentru a lăsa cât mai puține urme. Victimele, copiii și părinții, au mai multe șanse să afle adevărul despre adopția lor pe rețelele sociale sau cu ajutorul asociațiilor decât pe cale oficială.
„Acum trebuie să îi ascultăm pe copiii adoptați, să nu mai vorbim în locul lor și am din ce în ce mai multe mame biologice care îmi spun: îmi caut copilul, mi l-au furat, fără consimțământul meu. Eu aș vrea să le dăm cuvîntul acestor mame, familiilor boologice”, a spus Marion.
Adopțiile internaționale și interne, o temă dureroasă pentru România
Adopțiile internaționale, dar și cele interne reprezintă o temă dureroasă pentru România. Zeci de mii de copii abandonați sunt în continuare plasați în sistemul de protecție specială. De 55 de ani, de pe vremea lui Ceaușescu, România, nu reușește să schimbe lucrurile.
De ce nu a reușit România să rezolve problema copiilor abandonați?
România nu a rezolvat această problemă de 30 de ani, pentru că politicul nu a dorit să o rezolve. Adopțiile internaționale și interne continuă să se facă prin acte falsificate. Este o problemă de legislație, care este foarte greoaie în România. Tocmai de aceea avem peste 50.000 de copii abandonați. Povestea a început din 1966, de pe vremea lui Ceaușescu, când acesta a interzis avorturile în România.
În 1989 România avea peste 170.000 de copii abandonați. Au fost acele imagini care au făcut înconjurul lumii cu copiii în leagăne, orfelinate și cămine. România începe să-și contureze legislație pe adopții, aderă la Convenția de la Haga, impune moratorii și atrage atenția internațională, a Congresului SUA, a Bruxellesului.
În anii 2000, era o nebunie generală, iar subiectul vânzării copiilor devine subiect de campanie electorală la preșdinție. Președintele României, Emil Constantinescu era acuzat că vinde copii, la fel și Adrian Năstase. Bruxellesul intervine și practic impune interzicerea exportului de copii ca România să adere la UE. Cert este că din 2004 România oprește adopțiile internaționale, iar totul se relaxează pe finalul mandatului fostului președinte.
Care e situația adopțiilor acum în România?
Situația este la fel de proastă, pentru că atât adopțiile interne, cât și cele internaționale se fac foarte greu. Sunt peste 50.000 de copii în sistemul de protecție specială, și doar peste 3.000 sunt declarați adoptabili. Un raport al Parlamentului de la finalul anului trecut arată că DGASPC-urile care ar trebui să protejeze copiii abandonați, sunt deprofesionalizate total din cauza interferenței politicului, și sunt surse ale abuzurilor asupra copiilor, traficului și ale dispariției de copii.