Atunci când faci o „farsă” de 1 aprilie, de fapt, spui o minciună.
Atunci când minți te simți anxios pentru că se activează sistemul limbic din creier.
Radu Leca: „Minciuna se bazează și pe schimbarea imaginii de sine pentru o perioadă”.

„Te-am păcălit!” Asta auzi de cele mai multe ori la finalul unei glume. Adevărul este că atunci când faci o „farsă”, de fapt, spui o minciună. Acest lucru nu reprezintă o problemă dacă e 1 aprilie, dar ce se întâmplă dacă obișnuiești să minți mai des decât e cazul? Ei bine, anumite părți din creierul tău sunt active în tot acest timp, așa că riști să faci din minciună o deprindere sau chiar o trăsătură de caracter.

De unde apare nevoia de a minți?

„Când mințim, valoarea noastră se duce spre o zonă exclusivistă, aceea a unei imagini de sine falsă. Când imaginea de sine este falsă, noi ne îmbătăm cu apă rece că avem împliniri. Minciuna este cea care stă la baza conflictului dintre progres și realitate. Întâlnim noțiunea de schimbare a imaginii de sine, dar doar pentru o perioadă care ține foarte puțin. De fiecare dată când deschidem gura și mințim avem o nevoie de validare. Aceasta ne induce într-un câmp informațional greșit și validăm nevoia patologică de a minți”, a declarat Radu Leca, psiholog, pentru Aleph News.

Poate deveni o deprindere sau o trăsătură dacă minți foarte mult?

„Pe măsură ce un copil se transformă în pre-adolescent sau adolescent și începe să cunoască minciunile acceptate de către adulți, încearcă să își manifeste creativitatea în direcția atingerii unui sens de relație cu părinții care sunt vizualizați ca mincinoși acceptați. Astfel, va încerca să înmagazineze minciuna în comportament”, a adăugat acesta.