Haralambie Ciprian: Hristos Se naște, slăviți-L!

• Despre fixarea sărbătorii în timp și spațiu.
• Despre termenul Crăciun – origine, etimologie.
• Câteva profeții legate de nașterea Domnului nostru Iisus Hristos.
• Concluzii și încheiere – Pântecele Mariei S-a făcut „rai cuvântător” .

Biserica noastră Ortodoxă sărbătorește pe 25 decembrie (7 ianuarie), Sărbătoarea Nașterii Domnului. Deși nu este la fel de veche precum sărbătoarea Paștelui sau a Rusaliilor, pare a fi cea dintăi sărbătoare specific creștină dintre cele ale Mântuitorului. Vechimea ei se poate urmării retrospectiv în documente până la sfârșitul secolului al III-lea, când – după o tradiție consemnată de istoricul Nichifor Calist – pe timpul prigoanei lui Dioclețian și a lui Maximian, o mare mulțime de creștini au pierit arși de vii într-o biserică din Nicomidia, în care se adunaseră să prăznuiască ziua Nașterii Domnului. Sfântul Grigorie Teologul († 390) avea să rostească la 25 decembrie 379 (an în care este chemat la Constantinopol de către ortodocși spre a întări Ortodoxia) celebra Cuvântare care va servi ca izvor de inspirație Sfântului Cosma de Maiuma († 781), alcătuitorul Canonului Nașterii Domnului („Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L!…”).

Despre fixarea sărbătorii în timp și spațiu

În Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului al IV-lea, Nașterea Domnului era serbată în aceeași zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie; această dublă sărbătoare era numită în general sărbătoarea Arătării Domnului. Practica răsăriteană se întemeia pe tradiția că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeași zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea „ca la 30 ani” (Luca III, 23). De fapt însă, atât în Orient cât și în Occident, Nașterea Domnului a fost serbată de la început la aceeași dată, în legătură cu aceea a solstițiului de iarnă, numai că orientalii au fixat-o, după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o în funcție de data exactă la care cădea atunci solstițiul, adică la 25 decembrie. Se consideră că sărbătoarea Nașterii s-a despărțit pentru prima dată de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în anul 379. Peste câțiva ani, se introducea data de 25 decembrie, pentru prăznuirea Crăciunului, și la Antiohia, după cum dovedește Omilia la Nașterea Domnului, ținută la Antiohia de Sfântul Ioan Gură de Aur în anul 380. În Constituțiile Apostolice (V, 13), redactate spre sfârșitul secolului al IV-lea, Nașterea Domnului este menționată ca cea dintăi dintre sărbători, recomandându-se serbarea ei la 25 decembrie, iar în alt loc (cart. VIII, cap. 33) e amintită ca o sărbătoare deosebită de cea a Epifaniei (Botezul Domnului). Cu timpul, și anume prin prima jumătate a secolului al V-lea, ziua de 25 decembrie ca dată a sărbătorii Nașterii a fost introdusă și în Biserica Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului,  generalizându-se astfel în creștinătatea răsăriteană.

Despre termenul Crăciun – origine, etimologie

Termenul Crăciun a primit mai multe explicații etimologice, fiind dedus fie de la un cuvânt autohton, ce numea trunchiul de brad ars pe vatră în cea mai lungă noapte a anului sau în cea de 24 spre 25 decembrie, pentru a rechema puterea soarelui, un ritual practicat de numeroase populații indoeuropene, fie, în exegeza recentă, raportat la un latinesc creationem „creație” , cu referire la nașterea lui Iisus Hristos. Dar este ușor de admis ca sărbătoarea creștină s-a suprapus peste vechiul obicei antecreștin. O dovadă în acest sens o constituie faptul că Ortodoxia a acceptat destul de tărziu și cu unele rezerve termenul Crăciun pentru Nașterea Domnului, numită în limba veche prin formula Născutul (informații bogate în Dicționarul Academiei). Avem, în această privință, mărturia scrierilor unor importanți clerici; astfel este numită, de exemplu, sărbătoarea creștină în Cazania Mitropolitului Varlaam al Moldovei (1643): „Cum ați auzit la Născut de împărații și de filosofii aceia că nu se întoarseră să spuie lui Irod…” ; sau la Mitropolitul Dosoftei, în Viața și petrecerea svinților (1682): „Era atuncea Născutul Domnului Hristos” .

Același termen apare și la cronicarii moldoveni; o bătălie cu tătarii este datată de Cronicarul Grigore Ureche „pre câșlegile Născutului” , iar la Nicolae Costin găsim enunțul „cântă beserica noastră în sara Născutului”. Însă termenul apare și într-un colind publicat de Alexiu Viciu: „Ce sară e astă-sară? / Domnului, Doamne, / Da-i sara Născutului, / Că s-a născut un fiu sfânt, / Fiul sfânt pe-acest pământ” (Colinde din Ardeal, București, 1914).

În legătură cu acest termen, să ne amintim și de un alt derivat de la verbul (a) naște, substantivul născătoare, prezent în sintagma prin care, în textele bisericești, este numită Maica Domnului, ca, de exemplu, într-o rugăciune care este intitulată „Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu” .

Suntem obișnuiți cu antroponimele Crăciun, Crăciunescu, Crăciunel, Crăciunaș, Crăciunoaia etc., dar, paralel, semnalăm faptul că și termenul pe care îl discutăm a fost folosit ca nume de botez, Născutul, consemnat de N. A. Constantinescu, în Dicționar onomastic românesc (București, 1963); așadar, ne aflăm în prezența unui perfect corespondent al franțuzescului Noël (< lat. Natalis Christi), situație ce deschide o fereastră spre mentalul denominativ creștin de dinaintea Marii Schisme (1054).

Câteva profeții legate de nașterea Domnului nostru Iisus Hristos

Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este dovada veșnică, nezdruncinată a purtării de  grijă a lui Dumnezeu de lume. Nădejdea mântuirii și a venirii Răscumpărătorului făgăduit n-a încetat nici o clipă de la Adam până la Iisus Hristos. Ea a dăinuit de-a lungul veacurilor prin cei care au „preînchipuit” pe Iisus Hristos, prin prooroci și prin toți binevestitorii mântuirii prin Iisus Hristos. Moise, de pildă, închipuie pe Iisus Hristos. El i-a scapăt pe Evrei din robia Egiptului, trecându-i prin Marea Roșie, Mântuitorul Iisus Hristos a izbăvit lumea din robia păcatului prin baia botezului, trecând-o la viața Darului.

Șarpele de aramă înălțat de Moise (Numeri XXI, 8) Îl preînchipuie pe Mântuitorul înălțat pe cruce (Ioan ÎI, 14). Mielul pascal Îl închipuie pe Mielul lui Dumnezeu ‘Cel ce ridică păcatul lumii’ (Ioan I, 29) prin jertfirea Sa. Vechiul Testament este plin de astfel de asemănări. În al doilea rând, vin proorocii. Ei au vestit mântuirea prin Iisus Hristos. Misiunea proorocilor cuprinde în sine revelația dumnezeiască. Iacob a binecuvântat pe fiul său, Iuda, spunând: „Nu va lipsi Domn din Iuda și povățuitor din coapsele lui, până vor veni cele gătite lui și acela va fi așteptarea neamurilor” (Facere 40, 10).

Balaam a proorocit: ‘„Răsari-va o stea din Iacob și se va scula un om din Israil și va zdrobi pe domnii lui Moav și va prăda pe toți feciorii lui Sit”  (Numeri XXIV, 17). Însuși Moise a spus: „Prooroc din frații tăi ca pe mine va scula ție Domnul Dumnezeul tău, de el să ascultați” (Deuteronom XVIII, 15).

Minunile Mântuitorului sunt arătate de Isaia, zicând: „«Întăriți-vă voi, mâini slabe, și genunchi slăbănogi prindeți putere, ziceți celor slabi la inimi și la cuget: întăriți-vă și nu vă temeți. Iată, Dumnezeul nostru. Cu judecată răsplătește și va răsplăti, că El va veni și ne va mântui». Atunci se vor deschide ochii celor orbi și urechile celor surzi vor auzi. Atunci va sări șchiopul ca cerbul și limpede va fi limba gângavilor; căci izvoare de apă vor curge în pustie și râulețe în pământ însetat” (Isaia XXXV, 3-6).

Sfântul Apostol Pavel le-a spus atenienilor în cuvântarea sa ținută în Areopag: „Bărbați atenieni, voi sunteți în ochii mei, după toate câte văd, deosebit de cucernici. Căci străbătând orașul vostru și privind la ce vă închinați voi, am aflat și un altar pe care scrie: Necunoscutului Dumnezeu. Deci eu vă vestesc vouă pe cine voi cinstiți fară să-l știți” (Fapte Ap. XVII, 22-23). Iată deci, câteva – numai câteva – din dovezile pe care se sprijină nădejdile de mântuire împlinite prin Nașterea Domnului.

Sfântul Evanghelist Luca și-a scris evanghelia când Sfânta Fecioară încă mai trăia. El a fost în preajma ei și multe din cele istorisite le-a știut chiar de la dânsa. Sfântul Luca medicul, deci un om de știință pozitiv ne încredințează de marea minune a întrupării Fiului lui Dumnezeu, de îngerul Domnului care s-a arătat ciobanilor zicându-le: „Nu vă temeți, că iată vestesc vouă bucurie mare, care va fi la tot norodul, că S-a născut vouă astăzi Mântuitorul, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Și aceasta va fi vouă semn: afla-veți un Prunc înfășat, culcat, în iesle” (Luca ΙΙ, 10-12). Doctorul și evanghelistul Luca istorisește că „Îndată s-a văzut împreună cu îngerul mulțime de oaste cerească lăudând pre Dumnezeu și zicând: «Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus și pre pământ pace, între oameni bunăvoire!» (Luca ΙI. 13-14).

Nașterea lui Iisus Hristos este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veac, a unirii desăvârșite a divinului cu umanul. Întruparea Cuvântului reprezintă pogorârea lui Dumnezeu-Cuvântul la creatura căzută în păcat, pentru facerea din nou a omului zidit după chipul lui Dumnezeu. Totodată, Nașterea lui Hristos din Fecioară rămâne darul cunoștinței celei mai presus de fire făcut omului, fiindcă niciodată în istorie Dumnezeu nu a stat atât de aproape de oameni, viețuind printre ei, mâncând, bând împreună cu ei, luând asupra Sa firea omenească cu tot noianul de păcate săvârșite de omenire. Sfinții Părinți, în cuvântările lor la praznicul Nașterii Domnului, dezvoltă magistral ideile de mai sus.

În Comentariul la Evanghelia după Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre cele două nașteri ale Fiului lui Dumnezeu întrupat, prima dinainte de timp, din Tatăl, iar cea de a doua, din Fecioara Maria, în timpul împăratului Quirinius. În Pruncul Iisus sunt strâns legate aceste două nașteri, una dumnezeiască, din veșnicie, din Cer, nevăzută, și alta de pe pământ, de jos, care a avut nenumărați martori. Cea de-a doua naștere nu este mai puțin importantă decât prima, ci neobișnuită, plină de spaimă și de cutremur. Atât de minunată și neobișnuită a fost venirea Sa, că îngerii dănțuiau și vesteau bucuria adusă omenirii, iar proorocii, încă de demult, se spăimântau că „Dumnezeu S-a arătat pe pământ și cu oamenii a locuit împreună” .

Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu omul își recapătă starea și demnitatea originară. Cu alte cuvinte, lucrarea lui Iisus Hristos pe pământ a fost una de aducere la comuniune cu Dumnezeu a omului căzut prin neascultare de porunca Ziditorului Său. Prin nașterea Sa din Fecioară, Iisus nu se întinează de trup, nici nu pătimește ceva, ci mai degrabă sfințește trupul. „Căci, fiind în toate, nu Se împărtășește de toate, ci mai degrabă le dă viață și le hrănește pe toate. ”

Taina Întrupării Logosului este atât de nepătrunsă, încât dintre toate misterele și profunzimile existenței o întrece în incomprehensibilitate numai Taina Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu Cel Unul ca Ființă și întreit în Persoane.

Concluzii și încheiere – Pântecele Mariei S-a făcut „rai cuvântător”

În iconografia Crăciunului, alături de Prunc se află Maica Sa, pe un pat de purpură, așa cum se cuvine unei împărătese, ca una ce participă la taina minunată și neobișnuită, în care „cer fiind peștera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălășluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu” . Odată cu această mare minune, tuturor s-a deschis Edenul – „că pomul vieții a înflorit în peșteră din Fecioară! Pentru că pântecele aceleia rai înțelegător s-a arătat, întru care este dumnezeiescul pom, din care mâncând vom fi vii și nu vom muri ca Adam. Hristos Se naște ca să ridice chipul cel căzut mai înainte” (stihiri la Vecernia Înainteprăznuirii Nașterii). Chiar lângă leagănul Pruncului se află două animale, către care trimite o profeție a lui Isaia: „Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaște; poporul Meu nu Mă pricepe ” (Is. 1, 3).

„Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus. Doamne, slavă Ție! ”